Annabella (Volumul 1)

11.

    Un sentiment de nesiguranță şi plictiseală a pus stăpânire în cele din urmă pe mine într-o noapte atât de senină. A plouat peste oraş cu stropi mari şi grei, iar acum apa curge de pe acoperişul casei cu o rapiditate nu prea mare.

-Deranjez?

Buimacă de la privitul tavanului prea multe minute în şir, îmi rotesc privirea spre uşa camerei mele. O siluetă masculină stă rezemată de tocul uşii, trăgând din când în când câte un fum din țigarea aprinsă din mâinile sale. Primul reflex este de a-i spune să stingă țigarea pentru că fumul ei mă intoxică, dar apoi mi-am zis că nu e bine să fiu nepoliticoasă.

-Nu, intră.

Aiden suflă un fum şi intră în încăpere, fixându-mă. Îmi las privirea să cadă în pământ pentru a nu avea contact direct cu el şi îmi strâng genunchii la piept, plictisită.

-Frumoasă cameră, spune cu puțin chef, urmărind fiecare perete din încăpere.

-Mulțumesc.

-Mi-a spus tata că a scos-o pe mama ta la o întâlnire şi cel mai probabil se vor întoarce târziu.

Minunat! Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să îmi petrec seara cu un străin în casă. Dat fiind faptul că este atât de aproape de mine, poate mai am o şansă să ne împrietenim. Nu vreau să am un duşman alături.

-Câți ani ai? Întreb.

-Douăzeci şi doi.

În nici un caz nu arată de douăzeci şi doi de ani! Cel mai mult mi-a atras atenția asupra lui barba nerasă şi ochii lui albaştri, aş fi pariat că are în jur de douăzeci şi cinci de ani.

Telefonul meu scoate un sunet în acelaşi timp în care mobilul lui Aiden începe să sune în buzunarul blugilor. Ne privim un moment, apoi fiecare îşi recuperează aparatul.

"Mulțumesc mult că m-ai lăsat singură în club"

Îmi strâng puternic pleoapele, tastându-i un mesaj scurt lui Ashley. Probabil este foarte furioasă pe mine acum.

"Îmi pare rău, a fost o urgență, ne vedem mâine la şcoală?"

Aiden ieşise din cameră pentru a răspunde la apel, iar eu mă simt brusc mai liniştită şi mai relaxată.

"SIGUR"

Abandonez apoi mobilul pe noptieră şi mă întind cât sunt eu de lungă în pat. Trecuseră mai bine de patruzeci de minute, iar Aiden nu şi-a mai făcut simțită prezența aici. Îmi închipui ce companie plăcută sunt. Aş vrea să închid ochii ca să adorm, dar mi-e teamă ca Dominic să nu apară din nou în visul meu, mă sperie puțin, deşi mi-a spus că nu îmi va face niciodată nici un rău.

Încerc să o sun din nou pe Izabela şi zâmbesc fericită când constat că nu mai are telefonul închis în sfârşit. Nu mă aşteptam să răspundă chiar după al doilea bipăit, dar mai bine luată prin surprindere decât abandonată din nou.

- Iza, ce faci? Cum sunteți? Doamne, am încercat să te sun de o groază de ori!

-Vorbeşte mai încet, îmi cere sora mea cu voce smiorcăită. Mă doare capul.

-Cum ați putut pleca fără să îmi spuneți? Tata ce face?

-E foarte bine, organizează nişte alegeri în oraşul ăsta şi presimte că va ieşi primar şi aici. Eu am dat admiterea pentru o facultate, aşa că nu mai am pentru ce să mă întorc acolo. Poate doar să o văd pe mama.

Vorbele ei mă fac să înghit în sec şi să îmi şterg cu podul palmei lacrimile. Trag apoi aer în piept, trebuie să mă bucur, doar sora şi tatăl meu sunt bine,  chiar dacă sunt departe de mine.