Annabella (Volumul 1)

13.

Ploaia s-a oprit, iar câteva raze din soarele strălucitor şi-au făcut simțită prezența peste Maryland.

-Haide, ridică-te din pat, vin să te iau, aud vocea lui Alex în difuzorul telefonului.

-Încă puțin, mă smiorcăi.

-Sunt la uşa casei tale, Anna, şi ştii prea bine că nu pot intra dacă nu sunt invitat.

Oftez, renunțând la locul din pat, merg în baie, las telefonul pe speaker pentru a-l auzi mai bine pe Alex ce spune şi încep să îmi periu dinții.

-Ştii ceva, spun după ce scuip pasta din gură, nu înțeleg de ce vrei să ieşim, m-ai putea lăsa să îmi petrec restul vieții în pat, sub aşternuturile alea atât de calde....

-Sau ai putea ieşi cu mine pentru a-mi cunoaşte familia, adică, mă rog, o parte din ea.

Fac ochii mari.

-Stai puțin, acolo vrei să mă duci? Întreb impacientată.

-De ce? Nu ți-ar plăcea? O, bună Aiden, m-ai putea lăsa înăuntru? Uite, Anna, chiar aş putea intra dacă nu te-ai grăbi puțin.

-Acum cobor.

Şi exact asta făceam, doar că în capul scărilor m-am ciocnit de cineva şi am căzut în fund.

-Vezi pe unde umbli, se răsteşte Aiden şi trece nervos pe lângă mine.

Înghit în sec, dar vocea impacientată al lui Alex mă face să îmi lipesc iar telefonul de ureche.

-Eşti bine?

Nu îi răspund pentru că uşa este doar la câțiva paşi pe care îi parcurg în câteva secunde imediat ce mă redepun pe propriile picioare. Alex îmi zâmbeşte când mă vede în cadrul uşii şi îmi prinde mâna într-a lui.

-M-ai mințit, bolborosesc cu nasul în cămaşa lui. Aiden nu ți-a deschis uşa.

-Vampirii nu mint, nu pot să o facă. Pot însă să evite adevărul. Aiden nu mi-a deschis uşa, dar mi-am imaginat că a făcut-o.

Îl lovesc în joacă peste umăr, dar zâmbetul tot nu îmi apare pe chip. Au trecut mai bine de două săptămâni de la moartea mamei, dar încă am o durere în interiorul meu care mă face să am coşmaruri.

-Crezi că familia ta mă va plăcea?

Alex se opreşte din păşit şi îşi întoarce privirea spre mine.

-Te vor adora.

-Cum se face că poți suporta soarele? Îl întreb câteva minute mai târziu. Adică eu ştiam că vampirii sunt duşmanii soarelui, nu-i aşa?

-Te-ai uitat la prea multe filme, Anna, chicoteşte el. Nu ne topim de la soare sau cam aşa ceva dacă asta este ceea ce ai vrut să spui, ba din contră, ne uşurează treaba când vrem să vânăm. Într-adevăr, vrăjitoarele au fost acelea ce au pus un blestem asupra noastră, ai vampirilor, nu ne putem opri din mâncat sânge, indiferent dacă vrem sau nu, dar în schimb de asta, putem parcurge liniştiți o plajă însorită fără a ne facem griji cum că ne-am putea usca.

Încuviință încă fascinată.

-Mi se pare atât de uimitor totul, spun dintr-o dată, atrăgându-i totodată atenția lui Alex. Continuă să păşească, dar are privirea ațintită asupra mea. Până acum câteva zile nici nu credeam în existența vampirilor, iar acum vorbesc cu unul, aflu secrete pe care mereu am vrut să le ştiu.

Mai mergem puțin, păstrând de această dată liniştea până ajungem în dreptul unui autobuz în care se îmbarcau diferiți oameni străini mie. Îmi ridic privirea confuză spre Alex, iar acesta zâmbeşte mişeleşte.