Annabella (Volumul 1)

16.

Mă apropii de el suficient cât să îl prind într-o îmbrățişare de la spate. Orice aş fi avut pe suflet, acum s-a evaporat, iar sentimentul de siguranță predomină acum în interiorul meu. Dominic se întoarce lent cu fața spre mine, zâmbind. Este destul de incomod să îmi las capul atât de mult pe spate pentru a-l privi în ochi, dar cel puțin îl am aproape de mine.

-Presupun că ți-a fost dor de mine, zice el.

-A trecut mult timp de ieri, îl tachinez şi eu, apoi mă întorc cu spatele la el. Vreau să ştiu mai multe despre tine, eşti chiar real?

Dominic chicoteşte amuzat, pot simți că s-a apropiat de mine, dar nu mă atinge în vreun fel. Ne-am întâlnit atât de des în vise încât am ajuns să îl cunosc, să îi ştiu toanele şi capriciile, dar tot vreau să ştiu mai multe despre el, despre Dominic cel real şi dacă asta nu este doar imaginația mea bolnavă.

-Bineînțeles că sunt real, dar deocamdată nu ne putem întâlni decât aici, ți-am spus că sunt aici pentru tine.

-Îl cunoşti pe Paul? Pe regele Paul?

Nu îmi răspunde, dar când mă rotesc iar cu privirea spre el realizez că i-a pierit orice urmă de zâmbet. Are un zâmbet atât de frumos, iar eu l-am făcut să renunțe la el.

-Ştiu că acest gând te sperie, îmi spune el, dar nu trebuie să renunți la sângele tău pur. Mai ales în această perioadă, Alexander este confuz, dar să nu uităm că, consecințele lui Paul pot fi vitale.

Îmcuviințez, iar corpul mă ia pe dinainte şi aleargă spre Dominic. Îl îmbrățisez strâns, recunoscătoare.

-Mulțumesc mult, Dominic, pentru tot.

Îmi ia capul în palmele sale şi îmi sărută apăsat creştetul capului.

-Nu-l contrazice în vreun fel pe Aiden, este furios în ultimul timp, continuă el privind spre abdomenul meu. Îmi trec degetele peste petele vineții, apoi oftez.

-Nu ştiu ce să fac, mă răneşte din ce în ce mai mult.

-Ştiu, şopteşte Dominic. Dar mă voi ocupa de asta în cel mai scurt timp, tu trebuie doar să ai grijă de tine şi de sângele tău.

Clopoțelul răsună peste imaginea lui Dominic, iar abisul în care mă aflam devine din ce în ce mai neclar, sfârşind ca în cele din urmă să se evaporeze cu totul. Silueta impunătoare al lui Robert mi se afişează în față, iar în spatele lui o observ pe Ashley, care mă priveşte cu compătimire, cu o privire tristă şi melancolică.

Ochii îmi sunt acum pe deplin deschişi, şi văd că sunt aşezată pe jos, pe podeaua livingului din casa mea. Ce clopoțel s-a auzit? Şi ce caută Ashley aici?

-Eşti bine? Întreabă prietena mea.

-Da, am adormit.

Îmi frec ochii obosiți şi mă ridic de jos, trecându-mi de câteva ori mâinile peste pantalonii şifonați. Visele lui Dominic mă țin doar într-o stare de vegetație, dar nu mă ajută deloc să mă odihnesc, e ca şi cum aş sta trează toată noaptea.

Acel clopoțel din nou se face auzit şi îmi rotesc privirea spre Ashley care ține un telefon în mână. Priveşte lung spre ecranul acestuia, apoi se scuză şi iese afară, spunând că mă aşteaptă acolo ca să mergem împreună la liceu. Ok, sunt cea mai rea prietenă pentru că, acum trei zile a fost o altă zi în care am lăsat-o baltă când trebuia să ne întâlnim în fața sălii de sport. Au fost încă trei zile în care nu am făcut altceva decât să îl visez pe Dominic, să stau cu el şi să îl las să mă  liniştească, spunând că totul va fi bine, că viața e mai frumoasă decât vreau eu să o văd acum. Am chiulit de la şcoală, dar mai sunt două săptămâni, iar acest an şcolar se va încheia cu totul.