Annabella (Volumul 1)

10.

Ashley avea perfectă dreptate în ceea ce privea aglomerația clubului la ora asta. Încăperea este aproape goală, doar câteva mese din capăt fiind ocupate de nişte bărbați mult prea concentrați pe băuturile din fața lor, iar în cealaltă parte se află dansatori şi dansatoare trântiți cu toții pe două canapele.

-Ce vă dau, fetelor?

-Whisky. Mult whisky, îi răspunde Ashley barmanului zâmbindu-i pe un aer seducător.

-Eu nu beau, Ashley, şoptesc impacientată.

-Doar nu ai venit aici să te uiți la ea cum se distrează, chicoteşte amuzat barmanul.

Arată puțin mai în vârstă de treizeci de ani, cu barba lui căruntă şi părul cu mici firicele albe. Asta nu îl scuză totuşi să se bage în discuție şi să mă facă să mă simt stânjenită.

-Doar glumeşte, îl informează Ashley, iar mie îmi vine să plec de aici. Haide să ne aşezăm.

Canapeaua pe care luăm loc este ceva mai retrasă, în spatele scenei. Mă mulțumesc cu locul confortabil pe care l-am găsit şi îmi strâng genunchii la piept pentru a mă face cât mai comodă. Ashley îmi urmează exemplul şi se trânteşte pe spate, privind cu ochi sclipitori tavanul de un alb imaculat. Nu este foarte mult fum în încăpere, iar muzica este pe un volum mic. Perfect ca să mă relaxez.

-Ai căzut cam aiurea lângă gard, te-ai lovit cumva?

-Sunt bine, poate puțin amețită.

Ashley îşi ia rolul de femeie din club în serios şi începe să bea direct din sticla de whisky fără să se mai oprească. Telefonul începe să îmi sune în buzunar, aşa că mă văd nevoită să o las singură pentru a ieşi afară să răspund. Ploaia nu a început încă, aşa că pot vorbi linişită cu mama la mobil.

-Unde eşti?

-La şcoală, d-de ce?

Mi-ar fi mai uşor să o mint dacă nu m-aş bâlbâi, totuşi. Cu toate astea, mama pare destul de furioasă, aşa că sunt pregătită să mă ascund cât de mult este nevoie.

-M-a sunat directoarea şi a spus că ai căzut, te simți bine? Ashley te-a dus la spital până la urmă?

Fir-ar. Ar fi trebuit să mă gândesc că direcotoarea nu va tăcea din gură, adică îmi va motiva absențele făcute astăzi, dar este obligația ei să îmi anunțe părinții.

-Da, sunt mai bine, îngâim slab.

-Bine, pentru că îl voi trimite pe Robert după tine la spital, ajunge în douăzeci de minute.

Îmi mijesc speriată ochii şi încep brusc să mă agit. O, nu. Dacă mama va afla că am chiulit de la şcoală cel mai probabil mă va pedepsi mai rău decât ar fi făcut-o tata dacă încă ar fi stat cu noi.

De nicăieri, Alexander apare în fața mea, făcându-mă să țip scurt şi să tresar în acelaşi timp, dar îmi face semn să tac din gură, aşa că încerc să mă liniştesc.

-Eşti bine? O aud pe mama în difuzor. Deci nu a închis încă.

-Da, sunt bine, am văzut un şoarece şi m-am speriat.

Alexander îşi abține râsetul, iar eu îmi strâng puternic pleoapele.

-Un şoarece? În spital? Eşti sigură?

-Nu, de fapt cred că nu a fost un şoarece. Uite, trimite-l pe Robert după mine, cred că o iau razna.

Nu aştept replică ei aşa cum ar fi trebuit în mod normal să o fac şi îmi concentrez atenția asupra persoanei pe care o evitam cel mai mult. Alexander îşi ridică întrebător o sprânceană şi mă analizează lung din cap până în picioare.