Annabella (Volumul 1)

25.

Paul se năpusteşte asupra mea, îmi prinde o mână şi mă lipeşte de pieptul lui. Fără să zăbovesc încep să îl îmbrățişez mai mult de teamă de fapta ce era să o comit. Îi simt respirația greoaie pe creştetul meu, dar nu îndrăznesc să îl privesc.

-Vreau să te scot de aici, îi şoptesc în timp ce îmi frecam talpa papucului de beton ca vampirii din spatele uşii să nu mă audă. 

Se desprinde de mine şi mă priveşte surprins, dar îmi duc degetul la buze, făcându-i semn să facă linişte.

-Cum vrei să faci asta?

-Nu ştiu, ce să fac? Cu toții sunt mult mai puternici decât mine.

-Fiecare vampir are un loc sensibil, pe care dacă îl atingi i se încremenesc oasele. Al lui Alexander este urechea, al lui Louis nasul, iar gemenii nu suportă să îi atingi între firele părului. Pur şi simplu se zvârcolesc până senzația de mâncărime dispare.

Piciorul începe să îmi amorțească la cât de mult l-am "plimbat" prin încăperea sumbră, aşa că mă opresc.

Mă apropii de uşă şi îi desenez cu unghia o săgeată şi un număr. Paul priveşte confuz numărul cinci, apoi caută un răspuns în ochii mei. Îi sărut obrazul, asigurându-l că mă voi întoarce cât pot eu de repede, iar drept răsplată primesc o înclinare uşoară al capului său.

Bat de două ori cu degetele în uşă, iar Louis îmi deschide, aruncându-i lui Paul o privire plină de ură. Când ajung înapoi în living, îi spun lui Louis că merg la baie, dar în schimb mă furişez înapoi în subsol. Cum aş putea să îl eliberez pe Paul când mă aflu într-o casă plină de vampiri cu super viteză?

Din păcate, Louis mă prinde din urmă chiar înainte să deschid uşa în spatele căreia se află Paul. Mă lipeşte de un perete şi așteaptă răbdător să mă calmez.

-Dă-mi drumul.

-Eşti nebună? Ce vrei să faci?

-Nu merită asta, are un suflet până la urmă, nu merită să moară, şoptesc continuând să mă agit.

-Potoleşte-te, îl aud că spune şi mă strânge de încheietura mâinii pentru a-l asculta. Îmi pare rău.

Abia acum am realizat că plâng.

-Nu am vrut să te rănesc...

-Te rog, lasă-mă să îl ajut, îl întrerup. Te rog, te rog.

Louis își pune o mână pe buzele mele, apoi mă scoate de acolo. Prin cifra cinci am vrut să îi dau de înțeles lui Paul că în cinci minute îl voi scoate de acolo, dar se pare că asta nu mai este posibil acum când Louis mă duce într-un dormitor și încuie ușa în urma lui.

-Stai departe de mine! Pleacă!

Știu că mă privește ciudat cum încep din senin să tremur necontrolabil. Îmi e atât de frică să mai stau cu un bărbat într-un dormitor!

-Nu îți voi face nici un rău, șoptește el spășit, rănit de comportamentul meu.

Doar clatin din cap și îmi strâng genunchii la piept. Vreau să îl las pe Paul să plece, vreau să nu mă mai simt mică și neajutorată în timp ce restul își bat joc de mine, vreau.... să se întâmple un miracol.

-Anna, Anna, ești bine? Uită-te la mine, să nu îndrăznești să leșini!

Vorbele lui erau demult pirdute, iar corpul mi se lasă moale pe salteaua patului, în timp ce pleoapele îmi devin din ce în ce mai grele.

-I-ai făcut ceva? Aud glasul inconfundabil al lui Alexander extrem de aproape de urechea mea.

-Absolut nimic, doar am adus-o aici, iar ea a leșinat.