Annabella (Volumul 1)

12.

Ce este mai rău decât să îți pierzi mama? Să fi nevoită să îți consolezi fiecare neam care vine la înmormântarea ei. Mama nu era foarte iubită, dar avea relații peste tot din moment ce era soția primarului. Aproape tot oraşul este prezent la înmormântarea ce are  loc acum. Partea cea mai proastă din toată situația asta este că îi văd pe oameni în jurul meu, îmi dau seama că discută cu mine, dar sunt incapabilă să mă mişc în vreun fel ori să reacționez. De când am aflat că mama a decis să se sinucidă nu am mai scos nici un cuvânt pe gură, m-am afundat într-un abis plutitor şi neclar al cărei existență este mai mult euforică. Am rămas imună la absolut orice, dar primele mele sentimente încep să prindă acum viață, cineva îmi scutură suav corpul, cineva mi-a prins umerii în palmele sale şi mă zgâlțâie de parcă aş fi o jucărie stricată pe care nu ştii cum să o repari.

Cu gura întredeschisă, şi privirea pierdută undeva departe, la amintirile din ziua precedentă, îmi ridic privirea din pământ. Sunt aşezată şi mă ridic. Sunt şocată să îl văd aici, cu această privire ca de smarald înțelegătoare şi îngrijorată, privindu-mă. Sunt, dar nu sunt. Nu ştiu ce este cu mine, dar ştiu că  i-am înconjurat talia lui Alexander cu propriile mele brațe. Nu am mâncat nimic, sunt slăbită şi neputincioasă, dar modul în care mă strânge la pieptul lui, lăsându-mă să îmi ascund fața la baza gâtului său îmi trezeşte la viață fiecare sentiment. Iubire, compasiune, frică, teamă, şoc sau repulsie. Nu ştiu care anume domină, dar ştiu că prezența unei figuri atât de familiare  mi-a făcut lacrimile să o ia  la goană.

Acum plâng de-a dreptul, iar Alex mă lipeşte mai mult de pieptul lui, suspin, gem de durerea interioară care îmi apasă inima şi îmi face existența atât de grea, de nesuportat. Alexander îmi mângâie părul, şi aşteaptă să mă liniştesc, dar eu nu pot s-o fac. Am ținut în mine atât de mult, încât acum că m-am trezit parcă la viață mi se par insuficiente suspinele şi gemetele de durere ca să mă pot linişti. Muşchii picioarelor îmi cedează într-un final, dar ştiu că nu pot leşina acum, pe deasupra încerc să fac orice doar ca să îl strâng cu mai mare teamă pe Alex în brațe.

-A murit, spun primele cuvinte după atâtea ore de tăcere, de linişte. S-a sinucis, este doar vina mea.

Alex îmi prinde fața în palme şi se apleacă pentru a mă privi cum suspin necontrolabil. Nu am mai plâns aşa de când eram mică şi l-am auzit pe tata spunând că o iubeşte mai mult pe Izabela decât pe mine. Doar că de această dată durerea este cu mult mai mare.

-Niciodată să nu mai spui asta, îmi cere Alex privindu-mă cu atâta intensitate încât pentru momente scurte uit chiar şi cum se respiră.  Nu este vina ta că ea nu a apreciat viața, eu sunt aici, voi fi mereu aici pentru tine.

Cât de mult aş vrea să te pot crede!

Îmi mut privirea de pe el, şi mi-o concentrez asupra pietrei de mormânt pe care este trecut numele mamei mele. Mă apropii şi îngenunchez pe pămânul rece şi umed, strângând puternic din dinți. Spatele începe să mi se ude, ploaia torențială a început, iar restul oamenilor au început să plece, doar eu am rămas aproape de mormântul în care cu puține clipe în urmă a fost băgat corpul mamei. Plâng, încă cu suspine, deşi ştiu prea bine că asta nu o va aduce pe mama înapoi, deşi ştiu că nimănui nu-i pasă de suferința prin care trec, nici măcar tatei sau Izabelei. Aş fi vrut să îmi fie aproape, voiam să îi simt alături de mine acum.

-Trebuie să plecăm, Anna.

Clatin din cap, strângând puternic din ochi pentru a elimina alte lacrimi. Curg odată cu picăturile reci de ploaie, de asta Alex se lasă pe vine lângă mine, îmi acoperă cu totul spatele cu brațul lui, apoi îşi lipeşte buzele de ceafa mea. Mi-o sărută apăsat, strângându-mă mai aproape de el. Vrea să mă asigure că este alături de mine, dar nu o pot lăsa pe mana aici, nu astăzi, nu acum.