Annabella (Volumul 1)

23.

Soarele a dispărut cu totul de pe cer, o ploaie torențială luându-i de această dată locul în schimbul doi al zilei de luni. M-am strecurat printre mașinile parcate aleatoriu şi am poposit un răstimp înainte să mă opresc în dreptul magazinului, în care în cele din urmă tot intru.

Patronul îmi ascultă smiorcăielile, dar...

-Nu te pot angaja decât dacă îmi arăți un act de identitate.

Oftez enervată. Nu e tocmai un moment bun în a face nazuri.

-Ştii prea bine că sunt minoră, dar chiar am nevoie de locul ăsta de muncă, îmi reîncerc norocul.

Spre marele meu noroc, patronul, un bărbat înalt, fără păr pe cap decide să îmi ofere o şansă. A spus că mă lasă să lucrez o zi la cafeneaua lui ca să vadă cum mă descurc, iar dacă este mulțumit, voi primi postul.

M-am apucat repede de treabă. Am pregătit un carnețel și am trecut pe la fiecare masă pentru a lua comenziile tuturor. La final le-am zâmbit politicos și le-am oferit ce au dorit. Nu este prea greu ceea ce trebuie să fac. Aduc nișe băuturi la mese, dar nu mă ating de cafea pentru că de ea se ocupă chiar sora patronului care se întâmplă să se priceapă foarte bine la prepararea ei.

-Telefonul îți sună mai bine de zece minute, îmi spune Camelia, sora patronului. Ai de gând să răspunzi?

Am clătinat din cap și am oftat. Nu voi răspunde din timpul programului, nu în prima zi de muncă.

-Pauza ta începe acum, zâmbește ea și aruncă un prosop în direcția mea. Îl prind între degete și îl așez pe tejghea, iar după ce îi mulțumesc din priviri pentru ajutor, ies afară ca să răspund.

-Ai idee cât am încercat să dau de tine? Se rățoiește Ashley în difuzor. Vino la mine la șapte, trebuie să vezi neapărat asta.

-S-a întâmplat ceva?

-Vreau doar să vi. Ne vedem acolo.

Vreau să îi mai spun ceva, dar e prea târziu. Ashley mi-a închis deja. Oare a pățit ceva? Nu, sper că vampirii nu s-au apropia și de ea. Sau poate Ashley și-a amintit că... nu! Asta nu este posibil. Nu am spus nimănui.

-Ai pățit ceva? Întreabă Camelia când ajung în dreptul ei.

Am stat atât de mult timp printre vampiri încât nu mai știu cum este să comunici cu niște persoane normale, care își trăiesc normal viețile. Camelia mă privește cu ochii ei verzi și sclipitori, ridicând întrebător o sprânceană.

-Totul e ok, o prietenă m-a rugat să trec pe la ea înainte să merg acasă, replic.

-Voi vorbi cu fratele meu și îi voi spune să te angajeze.

-Nu pot să cred, exclam fericită. Mulțumesc mult!

Camelia mi-a zâmbit din nou, apoi fiecare s-a întors la treaba ei. Cu banii pe care îi voi câștiga aici voi reuși să economisesc câțiva pentru balul de anul viitor sau poate cine știe, voi reuși să scap de Aiden și Robert. Sper să plece cât mai repede din casa mea, mi-au ajuns atâtea certuri pe care le aud din dormitorul meu. De câteva săptămâni niciunul nu a mai încercat să mă lovească, nu de când le-am spus că voi depune plângere împotriva lor, dar tot nu vreau să risc.

-Un suc de portocale.

Îmi ridic privirea spre noua clientă și sunt pe cale să scap paharul din mână când în fața mea se afișează nimeni alta decât Amara. Ochii ei mă fixează atenți, cu o viclenie ieșită din comun. Stă așezată pe scaunul din dreptul tejghelei, dar pot observa cu ușurință agitația ei. Este nervoasă.