Annabella (Volumul 1)

19.

Vi s-a întâmplat să vă simțit pierduți în propriul abis? Să nu vă mai puteți întoarce de unde ați plecat și să nu doriți să fiți salvați? Cred că asta mi se întâmplă mie în acest moment, după atâtea ore de privit în gol pereții.

-Spune ceva, Anna.

Nu are rost să o fac, dacă i-aș spune lui Alex că mă simt folosită, iar termenul de "cârpă" mi s-ar potrivi cel mai bine nu ar face altceva decât să mă oprească din vorbit, zicându-mi că aberez. Dar nu o fac deloc. Noaptea trecută m-am culcat cu un străin, apoi mi-a supt atât de mult sânge încât acum sunt nevoită să stau întinsă în pat până îmi revin puterile.

-Uite cine s-a trezit, își face intrarea Amara cu un fals ton vesel. Ține în mâini un ceainic și o ceașcă. Ți-am adus niște ceai, doctorii spun că este cel mai bun atunci când ești bolnav. Bea.

Drept răspuns, înghit în sec apoi mă acopăr mai bine cu pătura de pe mine. Ignoranța mea poate îi va determina să plece de aici, nu vreau să mai văd pe nimeni astăzi. Trebuia să fiu la liceu, este premierea și mi-aș fi luat diploma, apoi aș fi mâncat o pizza cu colegii precum în anii trecuți. De ce totul a trebuit să aibă loc exact acum?

-Anna, nu poți sta supărată o veșnicie.

Mai mult speriată, privesc mâna lui Alex de pe umărul meu și instinctiv mă dau mai în spate. Știu că i-am adus o imensă durere în suflet, dar nu pot, nu mai pot să fiu atinsă de cineva înr-un mod anume.

-Unde este Paul?

-Nu îmi pasă, mârâie Alex neluându-și privirea de pe mine. Amara renunță la a mai pune întrebări și se apropie de mine. Oftează privindu-mă.

-Haide să o lăsăm să se odihnească, abia de are puls.

Extrem de rapid, Alexander se ridică de pe marginea patului și din doar câteva mișcări o lipește pe Amara de un perete, cu degetele înfășurate în jurul gâtului. Îmi rețin respirația speriată, doar nu o va ucide!

-Nu plec de lângă ea.

-Calmează-te, știu că ești nervos, cu toții suntem, dar nu ții vărsa pe noi. Doar am îndeplinit ordinele.

-M-ați închis într-un beci în timp ce iubita mea se culca cu altul, îi reamintește cu furie în glas, Alex.

-Ce voiai să faci? Întreabă Amara abia audibil din cauza strânsorii. Nu ai fi putut face tu asta niciodată doar dacă o ucideai pe urmă.

-Dacă nu te oprești, jur că îl voi căuta pe Paul pentru o altă noapte, mă aud țipând nervoasă.

M-am săturat să fiu tratată ca o păpușă, ca o jucărie pe care o folosesc toți după bunul plac. Alex își întoarce privirea spre mine, iar ura din ochii lui mă face să înghit de nenumărate ori în sec, dar reușesc să îmi țin capul ridicat. Îl voi înfrunta.

-Cred că mă voi duce la baie, bolborosește Amara apoi iese din cameră și ne lasă singuri.

-Așa de mult ți-a plăcut, nu?

Pufnesc nervoasă și mă ridic din pat. La început camera se învârtește, dar apoi vederea îmi revine la normal.

-Dacă este cineva care suferă aici, eu sunt aceea! Deci nu încerca să îți verși furia pe mine sau oricine altcineva. În caz că nu ai observat până acum, Paul mi-a lăsat urme vineții pe tot corpul, ce să mai spun de gât? Suntem în luna iunie, iar eu voi purta un fular gros de iarnă, dar nu m-ai fi auzit plângându-mă dacă mă lăsai singură.

Pare șocat, dar aceea urmă de pe fața lui dispare atât de repede încât am impresia că mi s-a părut.

-Eu te iubesc pe tine, șoptesc apropiindu-mă de el. Nu face nimic, doar mă privește cu sprâncenele încruntate. Noaptea trecută am suferit un șoc, atâta tot dar îmi voi reveni și totul va fi ca înainte.