Annabella (Volumul 1)

8.

Conştiința îmi bântuie, chinuie gândurile şi mintea atât de mult încât întreaga rațiune luptă din greu pentru a se controla, pentru a nu răbufni. Dar poți face asta când ştii că într-o clipă te poți prăbuşi? Poți uita scopul pentru care exişti? Bănuiesc că nu, pentru că dacă aş şti cum ar trebui să îmi opresc lacrimile să îmi curgă şiroaie sau suspinele să înceteze, probabil aş face-o, dar cum nu pot, trebuie să mă las purtată de val şi să mă descarc. Nu credeam însă că voi ajunge vreodată să plâng pe umărul lui Louis.

-Liniştişte-te, îmi spune el pe ton moale, atât de relaxat.

Mă ridic fulgerător de pe el, trăgând o gură mare de aer pentru liniştea corpului meu. Mă aflu într-o cameră, într-un pat mare, matrimonial dintr-un dormitor al reşedinței Leopold. Nu vreau să ştiu de ce Louis m-a adus aici, dar mă simt ciudat să nu mă pot opri din plâns, ori să privesc totul de parcă ar fi un coşmar groaznic.

-E mort.

Vocea mi-a sunat precum al unei femei smiorcăite din telenovelele pe care obişnuiam să le urmăresc. Chiar dacă probabil arăt penibil să plâng atât de mult în preajma lui, credeam că Louis ar trebui să simtă aceeaşi durere pe care o simt şi eu. Dar nu o face, iar asta îmi demonstrează oftatul lui şi rapiditatea cu care se ridică de pe pat.

-Nu este mort, vine imediat ce clarifică lucrurile cu Wiliam. O să-i rup gâtul data viitoare când îl văd, m-a făcut să pierd toată distracția de la petrecere.

Nu pot să cred că îşi permite luxul de a bea ştiind prea bine că vărul lui este probabil undeva mort lângă sala de petreceri. Acest fapt mă face să mă ridic de pe pat pentru a-l privi în ochi când face asta. Nu pare intimidat, şi mai gustă o dată din paharul lui.

-Cum poți face asta? Alexander este mort, a-am văzut când Wiliam i-a sucit gâtul. Şi... şi, o, Doamne. Este mort, înțelegi asta?

Nu îmi găsesc cuvintele să spun cât de speriată sunt în momentul de față. Prinsul feței mele în propriile palme credeam că mă va face să mă liniştesc, dar nu este aşa.

-Uite ce e, nu ai vrea să stai potolită pe pat până vine Alexander să îți explice toată situația? Întreabă cu acelaşi glas moale Louis, prinzându-mă de umeri şi explicându-mi totul ca unui copil de cinci ani. Dintr-un motiv sau altul nu te pot hipnotiza, aşa că, te rog, uşurează-mi treaba şi stai potolită.

Vorbele lui mă loviră în moalele capului. Va veni Alexander? Hipnoză? Despre ce tot vorbeşte tipul ăsta? Clar a luat-o razna sau poate a băut prea mult.

-Voi pleca de aici, declar cu convingere.

-Sau ai putea rămâne să terminăm ce am început data trecută.

Aluzia lui mi-a făcut obrajii să se înroşească brusc, dar nu am timp să îi răspund cu o vorbă urâtă lui Louis, pentru că pe uşa deschisă îşi face apariția un bărbat bine făcut.

Se apropie cu paşi ca de felină de mine şi, cu toate că rațiunea îmi spune să sar pe el pentru a-l strânge puternic în brațe ca să mă asigur că este real, corpul mi-a rămas înțepenit locului.

-În sfârşit, îl aud pe Louis spunând. Făcea ca trenul, trebuia să o fi auzit.

-Lasă-ne singuri, Louis.

-S-a făcut, vere.

Alexander însă nu îşi ia ochii de pe mine. Privirea lui este blândă, iar un licărit îi străbate pentru puțin timp ochii. Acum că îl văd aici, în fața mea mergând de unul singur fără nicio problemă am prostul impuls de a-l pocni direct în față. Nemernicul, m-a păcălit, dar cum a făcut asta? Am văzut cu ochii mei cum Wiliam i-a sucit gâtul şi l-a lăsat jos fără suflu. O, şi mai este viteză cu care ei se deplasau. Deja a prea mult.