More Than Survivors

Capitolul 20

-Academie-

-Nu...mulțumesc! spuse aceasta destul de buimacă în urma celor întâmplate.

Privirea îi fu captată de o mulțime de oameni care formau un cerc în jurul cuiva sau a ceva. Se aproprie încet, cu paşi mărunți. Împinse uşor oamenii de lângă ea pentru a putea observa scena mai bine.
Respirația i se tăie când văzu străpuns de o săgeată un condor. Emblema Academiei ce simboliza viață, putere şi spirit liber. Acum mort, zăcând fără pic de vlagă în văzul oamenilor care îşi abțineau cu greu lacrimile.

Stătea în mijlocul grupuri alături de pasăre. Când îşi ridică privirea din pământ observă grimasele furioase ale oamenilor. Aceştia se năpustiră fără mila asupra ei lovind-o cu picioarele în spate, simțind cu respirația îi devenea mai sacadată, iar capul mai greoi. Se cufundă încet, încet în pământ, lângă pasărea cea moartă.

Un vânt aspru o izbi în față trezind-o din transă. Realizând că se afla în fața scenei de mai devreme:
- Doriți să încercați rețeta noastră secretă de gem de căpşuni? o întreba bătrânul schițând un zâmbet larg pe față.
-Nu...şopti aceasta privind exasperată în jur. Ochii i se plimbau de la o tarabă la alta. De la un chip la alt chip.

Iar grupul de oameni. Pasărea zăcând moartă. Ea învinovățit. Durerea cumplită ce îi acapara corpul. Şi iar se tăia firul.
Omul cu dulceața. Grupul. Pasărea. Vinovăția. Durerea. Sfârşitul poveştii.

-Bun...e bine...doar evită scena aceea. Doar mergi, mergi!
Dar fu în zadar. Povestea avea prea puține variante de-a o parcurge.
Se afla la aceeași pagină.
Se gândi preț de câteva clipe până vocea bătrânului îi răsună în minte.
Iar întrebarea aia afurisită.
- Nu...spuse Hixey, dar gura o luase înainte. Poate bătrânul era o altă variantă a întâmplărilor. Dacă avea să guste gemul, poate întâmplarea cu pasărea ar fi trecută cu vederea. Închise ochii şi acceptă cu zâmbetul pe buze oferta omului.

După ce el plecase, roşcata se îndreptă spre centrul micului oraş care o ținea captivă.
O fi doar în mintea ei care nu mai face față prea mult timp? Sau chiar se întâmplă. Chiar se află într-o buclă temporală. Dar cum? Lucruri ca astea erau întâlnite în majoritatea filmelor, dar până la urmă nimic nu o mai surprindea.

Mergea pe alea pavată cu pietre negre ce ducea spre mai multe case şi mai multe tarabe la care vindeau mai mulți oameni. Mergea bine firul poveştii, doar trebuia să fie atentă la ce decizii lua, pentru că altfel risca destul de mult.

Dar alte gânduri o acaparaseră. Faptul că ea scăpase destul de uşor în timp ce prietenii ei erau torturați sau mai rău...omorâți. Mintea i se încețoșase. Gândul îi stătea doar la grupul pe care îl părăsise. Era atât de speriată încât fugise fără să se uite înapoi, deşi în mod normal nu i-ar fi abandonat. Ar fi luptat alături de ei, cot la cot. Poate s-ar fi întâmplat în alte circumstanțe. Până când se vor renîntâlni trebuie să găsească o soluție inteligentă pentru a evada şi a distruge gaura temporală. Uşor de zis, greu de făcut. Chiar dacă ar fi încercat să o îndepărteze chiar şi pentru câteva minute, secunde, ar dura luni întregi până să ajungă la rezultatul final.

Oraşul în care se afla era plin de oameni aparent veseli, dar cine ştie ce se afla sub masca lor. Hixey analiza cu atenție fiecare detaliu care îi sărea în ochi. Hainele, atitudinea, relația comunității. Poate era doar o iluzie ce o făcea să creadă că totul e bine. Când fusese adusă în oraş de către răpitori poate o drogaseră. Doar ipoteze nefondate.

Mergea privindu-şi picioarele. Când simți cum se lovise de un corp puternic care nici măcar nu se clintise din loc.
-Scuze...zise el. Era un băiat înalt cu părul negru şi ochii verzi şi bulbucați.
- Mda, nu e nimic. E vina mea că nu văd pe unde merg. spuse Hixey şi privirea îi căzu asupra sacului pe care acesta îl purta. Ce ai acolo?
- Păi...ştii tu...mâncare, haine, unelte...adika un...dițe, spuse el bâlbâindu-se, încercând să iasă din situația tensionată apărută între cei doi.
- Undițe? Sigur? Parcă ai spus unelte. zise ea privindu-l fix în ochi, încercând să îl sfideze, astfel panicându-se şi căzând fix în capcana roşcatei. Intuiția îi spunea că tipul nu avea intenții prea bune în ceea ce priveşte comunitatea. Chipul crispat îl trăda.
- Ce eşti tu? Şerif? Supraveghetor? Crezi că mă impresionezi dacă te uiți aşa? spuse el enervat şi plecă grăbit.