More Than Survivors

Capitolul 32

Singurul lucru auzit în jur era doar propria respirație. Ceață. Pupilele ochilor îi erau împăienjenite, căutând o sursă de lumină de care să se agațe.
Îşi revenise din transă, auzind vocea unui îndrumător în difuzoare ce rostea câteva cuvinte nesemnificative.

Privea în jur înnebunită, încercând să îşi stabilizeze pulsul şi ritmul alert al respirației. Fară răspuns. Îşi coordonă cu greu picioarele către cea mai apropriată ieşire, fiind împinsă cu brutalitate de studenții ce veneau şi plecau. Păşind afară, se prăbuşise în genunchi.

Ochii fiindu-i ațintiți asupra unui punct fix. Sudoare îi cădea pe frunte, iar pleoapele nu îi mai rezistau, fiindu-i epuizate.

Hixey era singură. Fără cale de întoarcere. Stăpână doar pe propriile gânduri şi cuvinte.

I

Moarte. Moarte. Moarte. Un cuvânt ce îi alunga tot curajul şi stropul de putere rămas. Bruneta îşi astupă urechile cu palmele, încercând să îndepărteze orice factor care ar fi putut să îi tulbure situația.
Trenul morții sosise în gară, iar biletul ei fu cel necâştigător, al ei şi al roşcatului ce încerca să îi îmbunătățească situația.

Poate ar fi fost mai bine să fi rămas acasă în acea zi. Să nu fi intrat în grădina blocului abandonat, acceptându-şi moartea. Luptând, fiind doar o armă, amestecându-se printre clone. Toate pentru o aventură ce îi costa viața. Pentru satisfacția plăcerii nebune de a ştii cât mai multe.

Corpul îi era deja străin, dar mintea încă îi era tăioasă ca un briceag. Iar şi iar...şi iar. Toate amintirile i se derulau precum un film prin fața ochilor.

Nu mai avea nimic. Pierduse, fără măcar să apuce să lupte.

II

Uşile se închiseră chiar în fața lor, reflectându-le expresiile pierdute, dar totuşi uşurate.
Se aşezaseră într-unul dintre compartimentele alăturate primei uşi.
Vagonul era gigantic, având paturi, ecrane, băi , multe provizii şi cu puțin noroc medicamente.

Trystan era derutat, dezamăgit. Panica îl cuprinse la plecarea din Academie, iar datorită atitudinii lui, Hixey rămase blocată, îndurând pentru încă 5 luni chinul şi supunerea Academiei.
Prin venele lui curgea furie, dezamăgire şi dorința înfiorătoare de răzbunare.

Respirațiile lor erau din ce în ce mai repezi. Inimile băteau cu o viteză tot mai mare.

- Am căutat în tot trenul. Toate compartimentele, spuse Maggie cu ochii înroşiți. Nu au urcat.
Quinton îşi ridică privirea cu greu, luând aer în piept.
- Ne întoarcem. După toți trei.

III

Roşcata îşi petrecuse ultimele două ore în sala monitoarelor căutând o rută de întoarcere, un alt mijloc de deplasare.
Trânti toate cărțile şi scaunele pe jos, provocându-şi durere din cauza greutații, deoarece vindecarea încă avea loc în corpul ei.

Buzele îi erau roşii, iar mâinile zgâriate. În încăpere se auzea zgomotul provocat de pumnii ei ce făceau contact cu biroul.
- Mai bine mor...țipă ea în semn de predare.

După câteva minute în care reflectă asupra tuturor lucrurilor întâmplate în ultimul an, luni, zile ajunse la concluzia că luptase pentru a trăi. Trăise lucruri pe care nu le-ar mai fi experimentat în nicio altă viață.

Auzi sunetul paşilor ce se îndreptau către uşă. Îşi sterse lacrimile în grabă şi se târî în cea mai mare linişte sub un birou din colțul camerei.

- Deci? Ceva informații noi? rosti Angela pe un ton grav. Răspunde, băiete!
- Angela, ştiu doar că nu se mai află în Academie. A plecat împreună cu alți recruți, rosti vocea care îi era destul de cunoscută.
- Nu mă interesează nici cât negru sub unghie de plecarea lor. Sau de planul de evadare, oricum vor muri din cauza drogului. Spune-mi doar numele celor ce au decis că vor să moară, zise ea dând cu piciorul în podea. Haide...
- Pierce?