More Than Survivors

Epilog

I

Un vânt puternic îi împrăştie părul în toate părțile.
Deschise micuța cutie poştală şi luă plicul pe care îl aşteptase cu sufletul la gură.

- Bună seara, domnişoară! zise bărbatul din fața uşilor glisante.

Îşi continuă drumul până la ultimul etaj al clădirii , încă strângând cu inima mică plicul ,ca şi cum în el s-ar fi aflat secretul nemuririi veşnice. Atât de important.

Simțea cum lacrimi fierbinți începeau să îi curgă pe obrajii înflăcărați, cum respirația i se îngreuna pe măsură ce liftul urca până la destinație.

Se sprijini de grilajul ce o despărțea de "Abis". Trase aer în piept şi cu ultimele puteri rupse hârtia ce ascundea foaia scrisă.
 

" Lumea a suferit schimbări. Oamenii suferă dezamăgiri. Dar ei experimentează... trăiesc. Şi pot spune că asta mi-am dorit toată viața. Chiar şi în momentul în care a trebuit să aleg. Şi după atât timp, încă mă năpădesc lacrimile, sentimentele, momentele acelea în care voiam să mor. Zilele în care îmi dădeam seama că nu am luptat şi nu am gustat viața. Zilele în care am crezut că le văzusem pe toate... până atunci. Şi nu regret,nu o fac. Mă bucur că am trăit ce înseamnă cu adevărat să fii bărbat.
Stiu că aşteptai această scrisoare de mult timp, Hix ... roşcato. Îmi dau seama că ai atâtea întrebări, dar ştiu că toți vom avea ocazia să vorbim şi să vărsam lacrimi  ... cel puțin o parte dintre noi.
Cred că ai aflat că am vorbit cu bruneta "noastră". Este bine.  Ne vom întâlni cât de repede , dar cred că sții că suntem ocupați cu distrugerea căilor subterane ale Academiei.  Doar închide ochii şi vei vedea că zilele vor dispărea ca prin farmec. Aşteaptă , pentru că din momentul în care ne vom revedea , nu vom mai scăpa unii de alții. 
Toți te iubim. O ştii. Suntem o familie.
 
Al tău, Quinton.

P.S. şi el te-a iubit, iar acum este în fiecare dintre noi "

Roşcata se aşeză pe gresia rece, sleită de puteri. Degetele vineții se desfăcură încet, lăsând hârtia cu un scris îngrijit să îşi ia zborul spre cer.

Sigur şatenul voia ca foaia să ajungă şi la ceilalți.

Mii de lacrimi îi decorau pielea albă, lumina lunii ațintindu-se pe chipul ei frumos şlefuit.

Râsul cristalin şi nevinovat sparse gheața. Erau lacrimi de bucurie. Respect pentru oamenii " ce se pierduseră în Abis".

II

Sunetul vântului ce şuiera dintr-o parte în alta a oraşului, îi provoca fiori pe şira spinării.

Încă stând în fața tabloului nocturn, aşteptând andrenalina să îi inunde venele pentru a deschide plicul cu pricina.

Ştia că era ceva legat de trecutul ei. Al tuturor. Pentru un timp de când totul se încheiase, mintea îi tot şoptea că avea "să poarte o discuție" față în față cu amintirile ei. Ceva ce aştepta demult şi voia să se întâmple cu atâta ardoare.

Îşi lăsă greutatea deasupra balustradei ce o priva de întunericul nesfârșit.

" Am conştientizat. După mult timp, am putut să mă las purtat de gânduri. Să mă las prins în plasa viselor
Să dau drumul realității de care mă tineam cu încăpățânare. Am putut să îmi dau seama câte rădăcini ascunde lumea în care trăim. Cât de înverşunată este mintea omului.
Şi nu am avut de suferit. M-am aventurat în ceva nou şi m-am transformat în ceva nou. O persoană încărcată de atâtea emoții si întâmplări. De oamenii.  Perioada aceea în care a trebuit să caut răspunsuri s-a sfârşit. Şi oarecum mă bucur, pentru că am putut face față realitații. Am putut să țin piept persoanei mele.  Acum trebuie să mă descurc singur, bine... cu puțin ajutor din partea celor din jurul meu. Cu ajutorul vostru. Familiei mele. Oamenii pentru care mi-aş dărui viața. Persoane care au luptat pentru mine şi care s-au sacrificat. Plâng şi râd. Râd şi plâng. Şi sunt mândru că am ajuns să "înfrunt moartea". Şi nu doar eu. Toți ştim că adevărații luptători au ajuns la un alt nivel.
Acum, toți trebuie să ne reclădim viețile. 2 ani. Toți ne-am reluat cursul. Şi nu mai este mult până ne vom revedea. Şi tu o ştii, iar când noi toți vom fi iar împreună, "vom pune capac lumii".