Royalty

douăzeci și trei

—Maiestate!Exclamă brunetul cu vocea sa joasă, făcându-și calea prin încăperea obscură și rece.Jimin!

Se oprește speriat, ecoul puternic și sumbru care brăzda dintr-o dată liniștea îi aducea nesiguranță și frică.Jimin nu era lângă el, iar acum în miez de noapte își caută regele cu disperare din cauza unui coșmar.Se trezise rece pe un pat de lacrimi, înfășurat în aromă de vanilie și cuvinte depresive.

—Maiestate!Din nou încearcă, deși știe că încercările sale nu au relevanță pentru băiatul care nu îi va răspunde.
  Mâna îi alunecă pe cleanța ultimei încăperi pe care el nu o cercetase, nodul din gât se mărise iar dorința de ai țipa numele devenea mai insuportabilă.Pășește în dormitorul său care devenise de mult timp alt loc unde Jimin își arunca buzele peste pielea sa albă și subțire, fiind de cele mai multe ori lăcașul gemetelor decât al somnului.
—Yoongi, ciripitul leneș al prințului îl face să înghită nodurile și să tragă aer în piept.Yoongi, tu ești?
—Maiestate, tresară punându-și prin întuneric mâinile încruțișate la piept.Eu sunt, sunt aici.
Își mușcă buzele, realizând în tristețe că prin bezna nopții nu-i putea vedea chipul.Caută în buzunarele veșnica sa cutie de chibrituri, sperând că pentru o secundă îl va găsi, îl va lua în brațe și va plânge cu el.
—De ce ai venit?O întrebare pătată de sughițuri amare îl face să își afunde mâinile mai adânc în buzunar după cutia maronie de chibrituri.Nu voiam să te trezesc.
—Ai... Ați visat urât?Răspunde cuvintelor pronunțate mieros, rânjind atunci când buricele degetelor sale fac contact cu materialul rigid al cutiei de chibrituri.
  Scoate cutia, fără să vadă alegând cu chibrite nou, încercând să îl aprindă prin al freca de suprafața neplăcută la atingere.
Focul se aprinde, iar vederea prințului său îl face să atace podeaua cu pașii rapizi și apăsați.Îi văzuse chipul pentru o clipă, înainte ca aerul expirat de el să stingă flacăra.Lacrimile îi afundau fața, părul răstălmăcit se afla în toate direcțiile iar cămașa închisă la repezeală stătea lipită pe trupul său subțirel.
—Prinde-mă de mâini, Jimin îi spune; ridicându-și brațele și pipăind particulele fine de aer care deveneau din nou, fierbinți.
  Yoongi își avântă mâinile în aer, sperând să prindă mai repede mâinile mici, care strigau mereu pentru mâinile sale pentru a le strânge.Tap tap, sunetele palmelor mari care căutau acele mâini perfecte puteau trezi întreaga împărăție, era prea disperat, disperat după atingerea pe care o urăște.
—De ce ați fugit, Maiestate?Atacă cu vocea sa răgușită, așteptând chicotul îngâmfat care îl acoperea din aș mai explica fricile și episoadele în care rănea lumea din jurul său fără a ști.
—L-am visat, îi răspunde cu jumătate de gură, aruncând la urmă un mic suspin amar.Hoseok era aici, privindu-mă.Privirea sa reflecta mânie și tristețe.
  Când cuvântul tristețe a fost pronunțat mâinile celor doi sau unit iar brunetul l-a tras pe prinț în brațele sale.Îl bate pe spate, trăgând aroma de vanilie care devenise un drog de care nu se putea lăsa.Rău dar atât de plăcut îi intra în vene și nu mai putea ieși.
—Credeți că este supărat?Buzele brunetului fac contact cu obrajii care se umezeau din ce în ce mai mult.Îl urăște dar nu poate suporta imaginea sa slabă și dramatic de tristă.
—Are multe motive, prințul își retrage fruntea coborând cu stângăcie către buzele subțiri și rotunde ale lui Yoongi.Își apleacă fața, reușind să sărute colțul buzelor care au devenit rapid buzele în sine.Sărutul era condus de o persoană stângace într-un dans orb, privi de cealaltă persoană prin întuneric.Era unul lin, fără sălbatica specifică cu care se obișnuise.Era colorat de o dorință mediocră de a fi în siguranță, dorința de a simți că brunetul e încă lângă el.Până și pentru el, prezența băiatului era mai mult decât o binecuvântare.Însuși el ar fi renunțat de a mai fi un sclav.Mai bine ar fi murit, decât să intre și mai adânc în durerea de care brunetul parcă se bucura.
—Te rog, Maiestate.Oprește-te, se oprește din sărutul lipicios pe care nu-l putea controla, apucându-i cu palmele obrajii calzi.Șterge cu degetele sale lacrimile, pecetluindu-le  apoi prin întuneric cu câte un sărut suav.
—Mă urăște.

                             ***
Încă hoinărea în miez de noapte în taina liniștită a palatului.Ar vrea să mai privească pentru un moment amalgamul de trandafiri, mulțimea de roz, violet, roșu și galben care parcă reprezentau oamenii și sentimentele lor, diversitatea acestora.Întunericul rece îl copleșea, iar mica sa lumânare nu făcea față ceței groase, asemănătoare unei sticle învolburate în praf.Din departe îl puteai vedea strălucind, însă Hoseok se baza pe credibilitatea oamenilor care probabil ar crede minciuna gogonată pe care o jucase de mult timp.Putea fi o stafie, o vedenie, pura imaginației unui om prea obosit.Pentru ei Hoseok este mort.
  Imaginea fratelui său îl bântuia, era fericit dar aura sa emana nesiguranță și neîncredere.Mâinile înconjurate în jurul băiatului brunet simbolizau slăbiciunea enormă față de acesta.Brunetul uscățiv cu chip angelic îi reflecta confuzie, iar cel mai probabil sentimentele dulci pe care le expoza erau forțate însuși de el.Băiatul părea închis între patru sentimentele, pe cel dulce știind accentuându-l cu durere.Oare duce o viața la fel de tristă ca în copilărie?Ăsta era de fapt visul său?Hoseok simțea că fratele său îl idolatrizează și îl urăște la fel de mult.Mezinul era rece cu ceilalți și închis la suflet, pentru că nu avea cui să le ofere.Sentimentele de dragoste ale părinților erau consumate pe zâmbetul lui Hoseok, Jimin mereu primind ura și ofticarea mamei sale.Analizase povestea, iar el voia ca începutul său fericit să se sfârșească cu fericirea lui Jimin, nu cu a sa.Dar oare chiar asta dorea mezinul?Sau dorea și el la rândul său libertatea?
Hoseok dă din brațe în ritm alert, dându-și cu tristețe seama că ar trebui să plece din locul său preferat odată.
Vrea să afle mai multe, vrea să afle dorința mezinului și să își readucă din nou zâmbetul faimos pe care o dată îl afișa fără rușine, într-o lume unde a zâmbi este ceva nou.Vrea să îi spună fratelui său cât de mult ține la el.

"Atunci când îmi spui cât de mult mă iubești chipul tău devine angelic, iar fiecare lacrimă fericită pe care o verși din pricina mea mă face să mă simt special.Mă face să alung celelalte sentimente și să-l simt doar pe acela dulce.Pe acela pe care oamenii îl numesc dragoste."

N/A:Bună!!!Am revenit cu un nou capitol~Sper să vă placă și să nu fie prea clișeic.Vă rog să vă lăsați părerile, atunci când citesc comentarii îmi vine să mă apuc calumea de scris și sa fac ceva bun :)).Deci m-ați ajuta.