Royalty

douăzeci și nouă

        Era înghețat de gândurile sale amare, îngropat în lacrimi. Își aștepta soarta, întins pe podeaua rece a unei încăperi întunecate, o mireasmă puternică de mucegai înconjurându-l, șoptindu-i de la fiecare colț sfârșitul poveștii sale.

— Chiar de ăsta îmi e sfârșitul, nu-mi mai pasă. Totul e atât de trist fără tine...
Pierdut își șoptea cuvintele pentru el, zâmbind istovit și înțepat, bătând cu pumnul său profanat de dâre roșii-vișinii, ce ieșeau în evidență, prin întunericul lipsit de intensitate pe pielea sa albicioasă.Cu repeziciune își ridicase căpătâiul de pe al său așternut de praf, mijindu-și ochii obosiți către ușa ce primise obiectiv razele de soare blege, abătute din nou. Îi pierise entuziasmul atunci când în tocul ușii acelaș om, unul dintre bărbații bine făcuți ce-l târâse până aici se ivise cu un zâmbet mediocru pe față, dând din picior, ignorând ritmul inegal pe care-l efectua cu picioarele-i stângi. Bocancii lui pătați de noroi croiseră un drum scurt, zăcând în fața brunetului rigid, mai apoi zdruncinându-l fără milă cu talpa groasă și cauciucată, lăsându-l îndurerat și murdar de regrete și nămol.
— Hai băiete, tre' să pleci! Mai bine fugi departe, dacă nu vrei să fii luat în derâdere de toți oamenii atunci când vei fi schingiuit, iar mai apoi ucis de priviri și râsete, bărbatul spuse batjocoritor cu limba sa ascuțită, aplecându-se pentru al prinde pe băiat de cămașa urât așezată pe corpul său lin.
— Mă lași să plec? Huh, mai bine mă omori acum, n-am de gând să părăsesc tot ce am mai frumos, ce am mai drag! Viața nu-i mai dulce decât Jimin, viața mea n-are cum să fie mai dulce fără singura rază de lumină ce mi-a dezghețat sufletul
  Țipase, își urlase durerosul cântec, așteptând acele mâini calde să-l apere, să-l iubească așa cum știu ele mai bine, dar fără speranță, căci erau doar acele palme neflexibile ce parcurgeau un drum rapid, de pe un obraz pe altul. Lacrimile curgeau mai rapid, pătrunzând mai adânc în colbul stătut, obrajii roșii fiindu-i obosiți, mai obosiți decât palmele tari ce îi loviseră nemilos, în bătaie de joc, fără pic de resentiment.
— Prea frumoasa mea regină a ordonat să pleci, ești izgonit din frumosul nostru regat. Pleacă unde vezi cu ochii, căci dacă ai să mai calci pământul acesta vei sfârși mai repede decât această muscă, articulase cuvintele vulgar, gesticulând rapid ca mai apoi să strivească cu degetele sale groase, ființa antipatică ce-și trăise ultimul zbor, ajungând zdrobită între degetele groase și rigide ale bărbatului.

  Nu ciripise mai nimic, decât o înjurătură mâhnită care ajunseră doar la urechile sale, încercand să-și liniștească lacrimile acre, care parcă alterau de pe obraz în pete roșii și dureroase. Atunci când ochiilor lui le-au fost prohibiți să-l mai privească, cu un strigăt și un zâmbet o parte din el a murit, iar acum, aflând durerea pe care o va purta l-a făcut să realizeze că este deja sub cinci metrii în pământ, lipsit de puls și zâmbet.

                                    ***
   Prințul, la fel de palid și trist traversa culoarul lung și alb, cu chipul tras și mort, schițând un mic zâmbet pentru oamenii neștiutori ce-i aclamau numele în ritmul acela dansant de care se săturase de atâta vreme. În față diavolul cu ochi căprui îl aștepta, vărsând lacrimi de crocodil, zâmbind mișelește la consecințele pe care le cauzaseră prin acțiunile ei veninoase. O vedea ca pe un șarpe, un șarpe ce-i încolăcea corpul strâns, îl mușca iar apoi îl părăsea, lăsându-l să moară în chinuri și amăgeli.

— Doamnelor și domnilor, domnișori și domnișoare, ne-am adunat cu toții astăzi pentru a oficia o frumoasă cununie și o minunată încoronarea a prea iubitului nostru prinț, oficiatorul strigase cu vocea sa îmbătrânită, îmbătând cu un extaz fals urechile fiecărui om ce privea cu ochii la gură ultimul act din piesa de teatru.