Royalty

douăzeci și șapte

  Un zâmbet îi pictează fața, un zâmbet gentil care îi făcea aparența tristă să pară fără speranță, zâmbetul care îl făcea pe Yoongi să înghită în sec din ce în ce mai mult, să ofteze și să plângă în brațele lui.

—Avem puțin timp,  chicotise vinovat, înfășurându-și brațele în jurul taliei majordomului, trăgând de mijlocul lui  cu vinovăție. Îi sărutase obrazul, iar apoi izbucnise în lacrimi firave și fierbinți, ascunzându-și disperarea în scobitura gâtului brunetului.Simțea ultima fârâmă de speranță în brațele sale, până când totul s-a întunecat, până când ultima suflare caldă a băiatului său drag a devenit rece și neclară pentru el.

—Ăsta e sfârșitul? Înghițise în sec, privind adânc în ochii sticloși care îl priveau cu milă, încercând să șteargă zâmbetul fără dulceață dar plin de obișnuință, obișnuița vagă de a fi fals.

—Ăsta e momentul când tu vei scăpa de mine, Yoongi.

  Jimin făcuse un pas în spate, lăsând ultima bucățică din pictura sa să pice pe podeaua lucioasă, jumătatea care îl întregea privea înjunghiat de durerea pe care știa că o va primi, dar tot ce putea face era să tragă de cuțitul care îi străpungea inima ușurel.

—Nu spune asta! Icnetul său prea puternic umpluse sala obscură, lăsând trilurile vesele cântate de păsări să se oprească. N-nu spune asta, nu pot pleca, nu pot pleca.

—Nu ți-am spus să pleci, îi răspunse cu vocea joasă, ascunzându-și lacrimile sclipitoare, căzătoare pe obrajii și zâmbetul înghețat de agonie.Trecuse cu o mică mișcare galantă mâna peste obraz, ștergând ultima lacrimă care aștepta să cadă și să se risipească, dar să rămână în mintea lui Yoongi pentru totdeauna.

—Să nu o faci, niciodată.

  Cu un mic pas și un oftat zgomotos îl cuprinse înapoi în brațele sale, târând-i sentimentele colorate înapoi sub piele.Își târâse degetele lunguiețe sub bărbia prințului, ridicându-i chipul pentru al privi și pentru ai zâmbi vinovat.Vinovat pentru că îi acceptase jocul, vinovat pentru că acceptase să îl iubească atât de adânc.

—Te iubesc, Maiestate, îi șoptise ușurel, lăsându-și respirația să îi lovească buzele ușor, apoi brutal să îi apuce buzele uscate într-un ultim dans, așa cum nu-și imaginase, mai amar decât prima oară și mai dulce ca atunci când îi șoptise prima oară aceleași cuvinte.

  Îi strânse mâinile între ale lui, legănându-le și lovind cu intensitate mare aerul cu cât ultimul lor moment se consuma, într-un fel sau altul.Perfect sau nu, era doar al lui, iar Jimin avea ultimul său moment de glorie împreună cu băiatul de care se îndrăgostite atât de tare.

—Nu vreau să plâng, pentru că sunt atât de fericit,  se rupsese din micul joc pentru a lăsa frâu liber lacrimilor care le legase strâns pentru a nu cădea, zâmbind și plângând pentru el și ultimul său te iubesc. Te cred că mă iubești, mai mult decât cred că femeia aceea mă urăște.Ți-am spus că aș face orice să te am, să fii în brațele mele și să te văd zâmbind.Însă acum, când nu mai ești jucăria mea ci medicamentul care mă ține în viață, nu te mai pot minți așa cum o făcusem.Nu pot scăpa de sub legământ.

***

—Sunt extrem de sigur pe mine.Nu sunt orb, nici surd, deci trebuie să mă credeți! Namjoon țipase încă o dată în sala de mese, privind fiecare persoană pe rând apoi să se strâmbe la fiecare chicot auzit din întâmplare.Nimeni nu-i credea pățania.

—Ceva ce a murit nu mai poate exista, cretinule! N-ai un singur argument plauzibil, te aștepți ca cineva să te creadă?  Un băiat șaten se ridicase de la altă masă, punând cu putere paharul înapoi pe masa de lemn și privind răutăcios tânărul.Își trase mânecile bluzei de in până la coate, apăsat mergând plin de amenințare către Namjoon. Nu-mi plac mincinoșii!