Royalty

douăzeci și doi

Își așează pălăria peste ochii și își ascunde buzele umede cu gulerul bluzei negre pe care o purta.Castelul era la fel de rece, decorată cu aceeași fărâmă anostă de fericire, trandafirii galbeni.
Mâinile îi deveniseră moi, aproape inapte să strângă de sacoșa de in umplută cu cărți de diferite culori și mărimi.Nimeni nu-l înconjura, decât acea briză îngheță, plină de ură și speranța suavă a unei persoane triste.
Intrase pe una dintre mii-le de uși din spate, știind extrem de bine castelul înegrit de ură, fostul său regat.Pe holurile lungi și goale, băiatul cu pălărie, îmbrăcat ca într-o zi de doliu hoinărea în căutarea dormitorului său, în căutarea micului simbol care întruchipa o pasăre.Intră în încăperea monocromă, simțind parfumul fratelui său vanilat, care rămăsese intact, așa cum îl cunoștea.Dormitorul său nu era gol, căldura prămăvăratică îl făcea să detecteze un corp care își petrecea zilele acolo.Se așează pe patul făcut, acoperit de mătase și o cămașa albăstruie proaspăt călcată.Lumina ordinară îl orbea, iar loviturile continue de vizavi îl îngrozeau din ce în ce mai mult.Încă ține strâns de sacoșă, fiind pregătit să se ascundă și să spere că nimeni nu îi va găsi corpul viu.De-odată bătăile ritmate se opresc, făcându-l pe Hoseok să prindă elan și să iasă din amintirile sale odios de false.Ochii săi aruncă o privire curioasă către ușă între-deschidă, ușa imensă cu mica floare scrijelită.Lasă mica sacoșa pe podea, pipăind cu degetele lemnul tare și perfect finisat, împingând încet de aceasta pentru a face loc priviri sale.
Zâmbește, apoi își lasă chipul să se scufunde în lacrimi care curgeau bezmetic peste obrajii săi rozalii.Vederea chipului tânăr îi umpluse inima de lumină, lumină ce pierise în câteva secunde.Chipul luminos plângea, apoi zâmbea, la final stergându-și ochii cu mâinile albe care stăteau atârante pe umerii săi.Hoseok se afundă în mica crăpătura, încercând să prindă cu ochii săi figura fantomatică agățată de fratele său.Un băiat firav, brunet, cu ochi negri și umezi.Fratele său îl privea ciudat, cu obrajii roșii șoptindu-i același lucru anost 'iartă-mă'.Pare mai mult decât îndrăgostit, iar Hoseok era mai mult decât fericit.Jimin se apleacă pentru a desena un mic sărut pe fruntea băiatului plângăcios, îl strânge de umeri, trăgându-l în brațele sale pentru aș odihni sufletul și fața iubitoare.
Inima i s-a strâns, făcându-i respirația grea iar buzele tremurânde.Voia să îl îmbrățișeze pe fratele său, să îi spună ce făcuse.Să-i spună cum a omorât un om pentru libertatea sa, să-i spună cât de bine a mers înscenarea sinuciderii care de fapt nu i-a fost scăparea.Trebuie să renunțe, pentru că în regatul sumbru nu se acceptă minciuna.Dă un pas înapoi, zâmbind pe ascuns la micul său frate.
-Tu!Cine ești?O voce ascuțită de femeie bătrână dezgheață atmosfera, făcându-l pe Hoseok să se rotească iar pe cei doi să se uite speriați către mica crăpătură.
Băiatul își trage gulerul pe buze, acoperindu-și cu palmele umede fruntea, cu degetele trăgând de pălăria de paie care stătea dezordonat pe capul său.
-Am adus cărțile pentru prinț.Lucrez pentru librăria..., se oprește brusc, femeia luându-i sacoșa din mâini împingându-l către direcția ieșiri.
-Poți pleca, femeia îi spune directă.
-Ce se petrece?O altă voce răgușită intră în peisaj, furând rapid ochii celorlalți doi oameni.
În fața lui Hoseok, băiatul brunet de mai devreme își aranja cămașa albă, scrâșnind din dinți la imagina celor doi gălăgioși.
-El este de vină, adaugă rapid femeia, umblă prin castel fără permisiunea nimănui.
-Am adus cărțile pentru prinț, suav vocea lui Hoseok își găsește rapid calea către urechile brunetului care dă din cap aprobându-l.
-Poți pleca, zâmbește gingaș brunetul, făcând din ochii semn către ieșire.
Hoseok strâmba din nas, gândindu-se cine ar putea fi băiatul de care fratele său se îndrăgostise.Nu îl deranja ideea de a iubi un băiat, atât cât timp Jimin avea pe cine să îmbrățișeze; totuși băiatul îți dădea de gândit.Pare rece, rigid, expresia sa reflectând o stare de sictir și teamă.O combinație ciudată.
Cu greutate iasă din castel, îndreptându-se către trandafiri galbeni, flori care îi deveniseră prieteni.Acolo unde planul său arsese.
Luase un om normal, îl îmbrăcase în haine regale apoi îl omorâse.Oferise moartea altcuiva în schimbul libertății, deși nimeni nu recunoscuse chipul ars, simplele haine aurite dădeau de gândit că doar prințul murise.Fusese o sinucidere sau o asasinare?Nimeni nu putea ști, decât prințul și veșnici trandafiri galbeni.
Scoate din buzunarul pantalonilor o lumânare și mica sa cutie de chibrituri, lăsând mica flacăra să ardă cu voioșie, să se stingă și să reaprindă din senin ca prin magie.

***
-Mă gândesc, Jimin rostește cuvintele melodios, atragând atenția brunetului care contempla cu atenție petalele care zburau rapid în fața ferestrei.Ce sunt eu pentru tine?
Brunetul își lasă capul pe spate, fiind sigură că privește adânc în ochii negricioși care îl priveau.Oftează, dând din umeri, revenind timid cu privirea către fereastră.
-Ți-am provocat necazuri, ți-am distrus inima.Yoongi, ai rămas pentru că mă iubești, sau pentru că știi că nu ai voie să mă trădezi?Îl prinde de brațe, trăgând cu putere de corpul firav care îi aștepta mângâierea.
-Maiestate, aș vrea să îți spun că te iubesc, însă simt că e mai bine să mint.
Jimin își lasă capul pe umărul băiatului, privind la rândul lui petalele galbene care erau aruncate împrejur de către vântul violent și tăios.Privind ploaia care începea să lovească picătură cu picătură pământul uscat, lăsând mici bălți pe suprafețe mici.
-Este trist să iubesc o persoană ca tine, îi murmură în ureche, strângând la rândul său de mâinile care îl încolăceau strâns.
-Știu asta.
-Dar totuși te iubesc, Maiestate.

"Plec."
____________________________________
Am revenit cu un nou capitol!Sper să vă placă.