Royalty

douăzeci și unu

—După acele role de pânză îți vedeam ochii veseli și speriați, mă pândeau plini de rușine, dar tu nu te-ai oprit.
Își ridică fruntea din palmele reci, albe și fără viață; lipsite de aroma dulce cu care se obișnuise.Lacrimile curgeau de pe obrajii săi peste obrajii aceia care nu mai aveau să se înroșească, peste ochii care nu îl vor mai privi din depărtare cu dragoste.E stins, e mort și asta doar din vina și nepăsarea sa, din vina sentimentelor noi pe care nu le putea ține în frâu.Sentimente care sunt cunoscute a fi dulci, pentru el erau doar amare.
El îl privea din colț, ținându-și emoțiile în frâu iar ochii înlăcrimați închiși.Auzea fiecare cuvânt silabisit cu greutate de brunet, fiecare cuvânt spus din inimă acompaniate de chicotul său pătat de lacrimi.L-a omorât iar acum regretă pentru că jucăria sa plânge, plângea prea dureros.Credea că îl va uita ușor, părea că nu îi păsa de el dar de fapt era aceeași poveste pe care o mai trăise, să realizezi cât de mult iubești o persoană abia atunci când o pierzi.Când nu-i mai auzi răsul și nu îi mai simți mâinile dezmierdându-te, făcându-te să te simți protejat.
—Îmi pare rău că nu am realizat cât de mult țin la tine, buzele îi sărută fruntea rece apoi se desparte de el, țipând din nou de durere.
Corpul îi este acoperit de cearșaful alb, iar Yoongi este acoperit de mâinile negre care îl strângeau din ce în ce mai tare, acoperindu-i buzele care țipau numele băiatului șaten.
Îl implora să se oprească, îl implora să se oprească din a se îneca cu lacrimi sărate.
—Îmi pare rău, îmi pare rău, cuvintele aspre spuse care se repetau, cuvintele pe care le șoptea pentru al liniști.Nu plânge, Yoongi.
Îl implora, alt copil implora pe altul să nu plângă și să uite.Printre lacrimile lui, zâmbete forțate apăreau în neștire.Se forța să scoată un zâmbet, dar știe că este imposibil, știe că moartea cuiva e prea crudă ca cineva să zâmbească după.
  Brunetul își strânge picioarele la piept, zăcând pe podeaua rece de marmură, privind cu frică chipul care îl dezmierda, și el, printre lacrimi.O lumină vertiginoasă îl înconjura, făcându-l să pară și mai valoros.
—Cum poate să îți pară rău după ce l-ai omorât?Își desplătecește mâinile, strângând de umerii băiatului cu păr de miere brună.Strângând pentru că voia să sufere, deși puterea sa zăludă neajutându-l cu nimic.
—Am făcut-o pentru tine.Nu vreau să te pierd, chicotește vinovat ascunzând lacrimile încă umede pe obrazul său roșu.
  Brunetul se apropie cu mișcări lente, împingându-și corpul slab înspre cel al prințului care privea pierdut cearșaful care atârnă într-un mod perfect de pe corpul băiatului rece.
  Fruntea sa fierbinte simte corpul de gheață, iar buzele sale sunt acoperite de respirația trandafirie.Se pierduse intr-un ocean înegrit, inecându-se cu iubire și ură.
—Aș vrea ca noi doi să nu fi existat.

                            ***
Un om nou, un chip vesel și o aliură regală.Așa părea bărbatul cu zâmbet cald și râset înăbușit, un om care pe zi ce trece devenea vesel, poate prea vesel pentru viața ipocrită pe care o trăia.Stătea ascuns, la marginea orașului, înconjurat de natură și liniște; parcă ascunzându-se de ceva, sau de cineva.
Toți îl cunosc ca fiind vesel, cel puțin asta afișa, veselia unui chip tânăr care ascunde multe, multă durere și melancolie.Era un străin pe care toată lumea îl cunoștea, cumva, de undeva, pentru că seamănă izbitor cu un prinț.
Băiatul, cu ochii mijiți și un aer tăios contempla raftul cu cărți din mica bibliotecă, aproape de casa sa.O bibliotecă mică, condusă de  bătrânică care își dedicase viața în adunatul cărților de valoare.
—Te-ai plictisit de cealaltă carte, Hoseok?Bătrâna întreabă surâzând, în urma ei băiatul dând din umeri chicotind.
—Am terminat-o, în plus, mă plictisesc de unul singur, adaugă răgușit în timp ce cerceta diferitele texturi cu buricele degetelor.
—Ah, tinere prinț, după înfățișare ta pot observa că îți este dor de familia ta, viața ta învechită.Nu-i așa?Din nou femeia îi zâmbește gingaș, cu timiditate întinzându-i o carte cu copertă verde și scris negru.
Hoseok primește cu puțină cartea, lăsând un oftat grosolan să îi părăsească gura și să patruleze mica prăvălie.Dorul îl cuprindea și mai tare, parcă șoptindu-i să revină la viața sa dar totuși nu se cuvine ca un mincinos ca el să devină rege.Se gândise doar la el și omorâse pentru a scăpa din mâinile oamenilor de care el, se scârbise cu cât crescuse.
—Mă bucur că nu îmi destăinuiți secretul doamnă, mă bucur foarte mult, Hoseok șoptește încet, cuvintele fiind greu de înțeles însuși de el.Femeia îl bătuse calm pe umeri, impingandu-l pe chipeșul băiat pe un scaun șubred cu trei picioare.Trântise suav o ceașca de porțelan plină de cafea și o farfurioară cu fructe, îndemnându-l pe prinț să atace, știind cât de foame îi este.
—Vrei să îți revezi fratele?Bătrâna întrebă prompt, cu o privire de speriat.Era serioasă, iar Hoseok era și el la fel de serios și confuz.
—Cu siguranță, totuși simt că nu ar trebui să îl revăd.M-aș simți ca o fantomă, nu vreau să îl bântui.
Hoseok știe că ar putea cauza un șoc imens, poate provoca ceva trist între fratele său care acum este pe punctul de a fi ceea ce și-a dorit, un rege.
—Uite, trântește femeia ceașca albastră cu o mișcare ageră, am primit o cerere de cărți la palat.Dar.După cum vezi, una ca mine nu poate merge atât.
—Ah, ezită Hoseok aproape scuipând cafeaua amăruie care îi trezea ușor, ușor, papilele gustative.Chiar mă credeți în stare?
—Doar nu te vor ucide, doar privește-l și fugi, nu-i atât de greu.
—Vreau să îl văd pe Jimin.
—Atunci de ce stai aici?

"Sunt doar un trandafir galben putrezit, scufundat în lacrimile tale amare."

Am revenit cu un nou capitol după o săptămână :)), îmi pare foarte rău pentru întârziere dar am avut o săptămână prea plină.
Știu că probabil sunteți confuze, dar, se vor clarifica lucrurile în capitolul următor.
Va rog să lăsați părerea!