Royalty

douăzeci

Zâmbește, încercând să își păstreze buzele paralizate pentru momentul în care brunetul său îl va vedea.Zâmbește pentru că nu vrea ca chipul său rece să fie văzut așa.Trist.

Curtea castelului era mai gălăgioasă ca niciodată, fiecare pas pe care îl auzea mărindu-i frica și lovindu-i sufletul, cineva îl va vedea murind.
Ăsta era pactul, pactul pe care îl făcuse cu figura bronzată cu păr de miere și zâmbet viclean care își purta cămășile falnic pe corpul său subțire.
Prințul voia ca el, dușmanul, să moară dureros și să ardă în iad pentru ce făcuse, aproape îl furase pe brunet, sărutându-i buzele și râzând ca și cum nimeni n-ar suferi; până la urmă toți înghieau în sec și dădeau din umeri, era prea dulce ca să te poți opri.Păcatul e dulce pe moment și dureros la sfârșit.

Scoate ceasul cu cureaua neagră mâncată de timp, era vechi și scump.Scump pentru că venea din cele mai frumoase mâini din lume, mâinile ca spuma laptelui.
Avea douăzeci de minute în care trebuia să aștepte și să privească melancolic castelul, o fereastră oarecare putând ascunde chipul perfect și sufletul în bucăți.Știe că băiatul a aflat, e ca și cum ar știi tot ce se întâmplă, dar deși ar știi nu ar fi venit să îi spună "Oprește-te" sau "Te iubesc" pentru ultima dată, preferă să tacă și să moară într-o baltă de regrete.
Ignoră vocile groase care îi comandă să se întoarcă la muncă, ignoră pietrele care îi sunt aruncate în spate și oftează.Se lasă pe iarba verde și deasă, băieții de vârsta lui renunțând în al mai îndemna să muncească, și scoate o țigară sucită de el–puțin strâmbă.
Din buzunarul pantalonilor scoate o cutie cu chibrituri și aprinde două, trei de amuzament, flacăra scurtă parcă întruchipându-i moartea–rapidă.Într-un final aprinde țigara și o plasează între buzele sale uscate ca vopseaua de pe vechea sa măsuță de cafea, vopseaua care îi pătase fiecare părticică din cămăruța pe care o închiriase pe câțiva bănuți.
Avea sfoara pe sub cămașă, sfoara groasă care avea să îi strângă gâtul și să îl lase fără aer, să îi facă pe toți din jur să țipe și pe alții să râdă; nu era mare lucru ci doar o lingură ruginită și nesimnificativă murind.

Nu putea să se întâlnească cu persoanele care l-au binecuvântat cu un zâmbet înainte să moartă, persoanale care l-au sufocat cu iubire și sinceritate înainte să îl părăsească, pentru că el va cădea și nu va zbura.

Ei, persoanele acestea cu sânge albastru nu trăise cum făcuse el, fericit, dar totuși oamenii își doresc să fie ca ei.Vor să fie oamenii făcuți din aur, lipsiți de inimă.Asta auzise de multă vreme prin târguri, visele oamenilor fericiți care voiau să devină triști doar din vina dorinței acelor monede aurii, dorința care se răspândea ca o ciumă, o boală care nimicea orice zâmbet.

În contextul său prințul era trist și singur.Ăsta era conceptul oamenilor cu sânge albastru se pare.Voia o jucărie ieftină care sa dovedit a fi atât de scumpă încât nu te poți opri din a te juca cu ea, nu te poți opri din a privi-o făcându-te să zâmbești.Ca un mic copil iubind un simplu ursuleț jerpelit, care în perspectiva unui om normal nu are sentimente.

Păsările cântau, știind parcă ce urmează, acoperind cu ciripituri răgetul care se zbătea să scape din corpul său și să trezească persoana care avea să îl salveze.Nu, nu o va face.Nici nu vrea asta ci doar crează o poveste, o poveste mai bună cu final fericit; unde unul plânge și altul zâmbește.Un final fericit pentru că el, brunetul, nu plânge ci zâmbește așa cum trebuie să o facă.

Era în extaz, nu mai putea aștepta să moară zâmbind și să scape de mâinile care îl ridicau iar apoi îl scăpau ușor, lăsându-l să se lovească.
În livada de mere, cu scrisoarea în mâna dreaptă și sfoara în mâna stângă, merge cântând înspre ultimul copac, cel mai mare și cel mai bătrân.Rupe unul roșu, un măr strălucitor care îi reflecta chipul lipsit acum de zâmbet ci plin de îngrijorare.Sărută coaja mărului, lăsând o lacrimă plăpândă să îi cadă pe obrazul palid pentru ultima dată.

Muncitorii priveau o poveste dramatică, o poveste acoperită de vanilie și săruturi prea dulci.Ceva ascuns și frumos care pentru un personaj se va sfârși din pricina sentimentelor sale sincere.
Nu aveau de gând să se miște, nu aveau de gând să respire ci doar să privească cu ochii plin de uimire printre degetele pline de zgârieturi.Băiatul plăpândă lasă scrisoarea pe pământ, punând mărul perfect rotund peste aceasta.Se întoarce zâmbind, punându-și lanțul strâns în jurul gâtului și urcându-se pe unul din scaunele pe care le găsise, pierdu-te pe undeva prin livada deasă și liniștită.

Îl urmăreau numărând secundele de pe ceasul său, urmăreau cum lacrimile cădeau iar zâmbetul nu, zâmbetul său continua să lumineze prins într-o plasă de lacrimi sărate.

—Îmi pare rău!Țipă apoi se oprește, lăsând femeile să țipe și bărbații să realizeze că o lingură ruginită a murit, plecând cu zâmbetul pe buze tocmai în rai.

Ceasul pică de pe mâna sa, la fel și ultimele lacrimi: una, două, trei și se oprise din a mai mișca și din a mai ofta de durere, stingându-se la fel de repede ca și acele chibrituri.

Un clopoțel​ se alarma.Cineva a murit.

***

—Maiestate, două lovituri în ușă îl fac pe prinț să tresară și să șteargă lacrimile de pe obrajii băiatului palid, parcă mort și el împreună cu prietenul său.

Băiatul sfrijit cu păr șaten întră pe ușa cu capul în jos și o lacrimă la colțul ochiilor de cafea amară.Se uită la băiatul palid, apoi la prinț, apoi din nou la figura moartă ascunsă în mintea sa.
—Cineva a murit, cuvintele lui îl conduc pe Yoongi la nebunie, la nevoia din a râde isteric pentru a uita că persoana care a murit este chiar Taehyung.Râde și zbiară de durere, făcându-l pe Jimin să își acopere urechile cu mâinile pentru ca la rândul său să uite că pentru iubire cineva a omorât și cineva a murit.Stupid.

Muncitorul îi privea terifiat, ieșind rapid din sală cu mâinile pe ochii și privind alte fețe care răstălmăcite strigau că din nou, sufletul cuiva avea de gând să bântuie castelul așa cum Hoseok a făcut-o.

—De ce ai făcut asta?De ce nu te-am putut opri?De ce am venit aici?Aș vrea să mori!Țipă, realizând și el că totul face parte din povestea pe care el a scris-o, povestea catastrofală unde toată lumea murea din vina sa.

Iasă afară, privind același lucru pentru scurtă vreme, pentru că voia să vadă cu ochii lui adevărul care spera să fie o minciună.
Urmărește linia de oameni care duceau înspre picioarele încă plutitoare.Țipă din nou, îi strigă numele așteptând un răspuns, răspunsul care nu mai avea să îi vină.Oamenii pleacă, parcă drama s-a evaporat iar trupul agățat de o sfoară nu mai era atât de interesat​, țipetele băiatului frânt fiind mai puternice decât orice.Pică, cu mâinile prinzând de foaia de sub mărul plin de sărutări, citește plângând și încearcă să moară și să nu îi mai vadă zâmbetul strâmb și ochii plini de lacrimi.
—Când ți-am spus să pleci nu mă refeream la asta Taehyung.

Îi este greu să spună "Te iubesc" dar îi este și mai greu să spună "Adio."

"S-a încheiat Maiestate."
____________________________________
Alt capitol...eh, nu foarte bun.
În fine sper că vă place, va rog lăsați-vă părerea! Mulțumesc.