Royalty

șase

  Mușcă plictisit din mărul roșu pe care îl furase dintr-un oarecare coș din livadă, înghițea cu greu fiecare mușcătură mergând pe poteca înconjurată de trandafiri albi și roșii.Trage aer în piept, privindu-l pe prinț din depărtare.Era sprijinit de o băncuță, privea în jos zâmbind, rotind un trandafir alb în mână să dreaptă pătată de sânge uscat.Își ridică privirea din pământ, părul său blond fiind lovit de vântul violent, zâmbetul său fiind intact, la fel de fals.
Trage aer în piept, privind lacul din fața sa, privind petalele florilor de cireş de mult căzute și putrezite pe apa limpede.

—Ce se întâmplă cu hyung? Murmură oftând, își mușcă obrajii cu forță, zburând cu gândul la ochii înlăcrimați  ai brunetului.El nu plânge niciodată, așa îl știe pe brunet, mereu suferind în sinea lui.Singur și tăcut, mereu.Nici nu știa cum deveniseră prieteni, erau amândoi atât de diferiți.Își amintea zilele in care îl spiona, aruncându-i priviri curioase după rolele de pânză din fața atelierului.Mereu venea în piață,avea aceeași înfățișare rece și blândă care te făcea să te întrebi dacă chiar există așa persoană în regat.Vindea cărți, stătea într-un colț cu măsuța sa neagră plină de cărți cu coperți brune sperând că cineva va veni și i le va cumpăra.Venise acolo timp de două săptămâni, dar la fiecare apus ajungea în sat împărțind fiecare carte scrisă de mână copiilor, zâmbea și pleca cu mâinile în buzunar și o scobitoare între dinți mormăind cântece lente.
Acolo era și el, șatenul.Făcea portrete pentru câțiva bănuți pentru aș cumpăra de mâncare, față-n față cu brunetul care stătea și scria fără a atrage atenția asupra sa.Era o muză perfectă pentru Taehyung, prima muză care nu zâmbea ci stătea cu ochii închiși și buzele înțepenite într-o linie dreaptă.Îl desenase în fiecare zi, până obținuse portretul perfect.Îl rulase și îl aruncase pe masa neagră plină de zgârieturi, așteptând ca  brunetul să vină și să își aranjeze cărțile, scaunul și pălăria de paie pe cap.Dar nu mai venise, nu mai venise în aceea zi ploioasă și tristă.

Șatenul chicotește, colțul ochilor săi obosiți umezindu-se ușor.Îi închide, lăsându-și mâinile pe bordura înaltă de piatră care îl despărția de lac.Privește petalele dansând în cercuri, picuri de ploaie încercând să le despartă, dar fără reușită.

—Totuși te-am putut găsi, mereu te-am găsit.Mereu m-ai găsit, hyung.Așa-i?

După ce spune cuvintele observase mici pete roșii pe apa pură, se împrăștiau dispărând că prin minune.Petale albe, petale albe de trandafiri care pluteau și ele, un mic curent aducându-le de lângă bordura de care se sprijinea.Se încruntă, dă cu degetele în bordură fiind stresat.Își trece mâinile prin părul umed din vina picurilor de apă, așează mărul pe bordură,  trăgându-și pantaloni negri până la genunchi, iar pantofii aruncându-i pe iarba verde.Se urcă cu greutate pe bordura, își flutură picioarele în aer înainte să tragă aer în piept și să sară în apa care părea adâncă încât te-ar putea înghiți cu totul.Aude un sunet care îi confirmase că era cu picioarele în apă, simte apa cum îi bleznește pielea și picioarele care-i sunt tăiate de pietre ascuțite și reci.Respirația lui se oprește pentru câteva clipe, apa rece făcându-l să sară de câteva ori.Trece chicotind, strângând petalele de trandafir, aruncându-le neîndemânatic peste el.

Sunetul repetitiv, pic pic pic, îl auzea venind din dreapta sa dar nu îndrăznea să își întoarcă privirea înspre locul în care culoarea roșiatică se pierdea în apă.

—Mereu m-ai găsit.Așa-i?Vocea răgușită, pătată cu respirații greoaie și suspine ascuțite.Era acolo, rupând petale de trandafiri, aruncându-le cu ochii închiși în apă.Stătea pe o piatră cu spatele lipit de bordura udă.Părul îi era ud, la fel și cămașa albastră satinată.Buzele îi erau violet, iar dungi roz  îi brăzdau chipul nepăsător.Își ridică privirea, privindu-l pe Taehyung cum strângea petalele de flori în pumnii, storcând fiecare picur de apă din acestea.Ochii lui devin și mai mari, buzele i se strâng iar inima i se strânge ușor, făcându-l să scoată un sunet scurt de durere.

—Hyung...murmură șatenul lăsând petalele să pice lent pe picioarele sale care se întreptau cu viteză înspre brunet.Îl prinde cu mâinile de față, căzând pe genunchi, rezemandu-se cu coatele de picoarele brunetului care își ținea ochii strânși închiși.

—De data asta nu trebuia să mă găsești, dar ai făcut-o.De ce ești mereu  acolo unde sunt și eu?Își deschide ochii, mâinile sale pline de răni apucându-le pe ale lui Taehyung, strângându-l cu toată puterea sa.De ce Taehyung?De ce!

—Jigodia aia!Ce ți-a făcut?De ce ai mâinile pline de sânge?De ce pielea ta albă e acum violet?De ce nu zâmbești hyung?Țipetele groase ale șatenului se auzeau repetat, ecoul său speriind orice creatură care era împrejur.Mârâia nervos, uitându-se la  rănile băiatului, brunetul își mușcă buzele acoperindu-i gura cu una din mâinile sale.

—Trebuie să taci, nu vreau să mă găsească.Pentru moment, vreau doar să fiu singur.Vreau să regret în liniște.Nu am nevoie de companie...

Șatenul strânge din ochii la auzul cuvintelor sale, se ridică în picioare storcându-și pantalonii de apa rece și își prinde mâinile bordură, încercând să urce înapoi sus.

—Atunci am să te las singur, șoptește Taehyung cu vocea tremurândă, privindu-l pașnic de trist pe brunet.

—Nu am spus că vreau să pleci totuși.Vreau să fiu singur, dar nu vreau să pleci de lângă mine Taehyung.

—De ce ești așa Yoongi?Îl întreabă, lăsându-și picioarele înapoi în apa rece, mergând în cerc, evitând orice alt suspin pe care brunetul îl scotea pe gură cu buzele sale fără viață.

—Am crezut că sunt prietenul tău pentru că sunt așa.Acum îți displac?Hm?Taehyung, nu te înțeleg.

Brunetul se răstește, aruncând cu ultimele petale de trandafiri în lac.Simțea mânia șatenului, dezamăgirea dar chicotul sec îl face să se uite la el pe sub gene.

—Niciodată nu te-am displăcut.Ba din contră...

Brunetul scrâșni din dinți, lăsându-și capul pe spate, ținând de zgârietura din palmă.Oftează din nou și din nou, tânjind după atenție.Tânjind după atenția șatenului care scosese batista cusută de el, batista colorată și înflorată.Îl prinde de mână, acoperindu-i gura cu degetele, cu cealaltă mână tamponând firicele de sânge.Scâncește de durere atunci când Taehyung îi atinge blând tăietura.Ochii lui se plimbau pe corpul său, obrajii lui ardeau iar buzele și le mușca repezit cu cât mâna lui rămânea fără urmă de sânge.Avea să îi vadă privirea, iar el nu voia ca brunetul să o vadă pe a sa.Ochii șatenului reflectau sentimentele sale confuze, plini de dulcegării dramatice.

—Mereu ai fost acolo când am avut nevoie, dar atunci când eu am fost acolo nu mi-ai acceptat ajutorul Yoongi.Plecai și îmi șopteai că ești bine, deși nu erai.A trebuit să mă ascund pentru că dacă aflai, mă părăseai.

—Taehyung, despre ce vorbești?

—Te rog taci, ascultă-mă așa cum faci mereu.

—Termină...Repetă brunetul, încercând să scape de degetele care îi acopereau buzele reci.Capul lui Taehyung ajunsese pe umărul brunetului, sorbind mirosul său dulceag și tare.Încercând să nu îl strângă mai tare de mâinile care se zbăteau pe la spatele său.

—Sunt aici, sunt aici.Și oricât ai ignora asta, eu te voi strânge în brațe.Simțind ce tu poate, nu vei simți niciodată Yoongi.

"Oricât de mult ai urâ sentimentele mele, eu te iubesc iar tu mă iubești."

—————————————————

Am revenit după mult timp, știu.Nu am avut timp pentru a scrie dar acum promit că voi posta, atât aici cât și la cealaltă carte.Sper să vă placă!