Fedorov

CAPITOLUL 1

     25 ianuarie, Moscova

     Ceasul anunțase zgomotos trecerea a două ore după prânz. Era liniște în apartament, dar din când în când, vocile disimulate ale unor femei în vârstă se ciocneau de gândurile.
     Soarele mușca neîncrezător din zăpada așternută pe blocurile vecine, propagând scântei de lumină pe geamul la care stăteam de ceva vreme, privind în derivă cum oamenii se strecoară printre grămezile de zăpadă într-o disperare tacită de a ajunge la destinație.

— Diseară va fi și mai rău. Dacă ne țin bătrânele astea, s-ar putea ca Lira să doarmă! Amelie mă smulsese din gândurile mele, ghidându-mi privirea asupra geamului cu rame de lemn, care la o simplă analiză arăta fragil și uscat. Uscat de timp și soare. Viscolul de aseară zguduise ferestrele, împingând rafale de vânt și fulgi de zăpadă pe sticla veche, ținând-o pe bunica trează și înfricoșată.

— M-a sunat speriată aseară. A trebuit să stau în toaletă jumătate de oră să vorbesc cu ea cât să o liniștesc! povestisem cu un strop de îngrijorare în voce, strângând pătura de lână în jurul meu. Îmi era frig, încă nu mă obișnuisem cu gerul care se lăsa sever peste oraș odată cu apusul soarelui. Și judecând după lumina din ce în ce mai puțină, nu mai aveam mult până când frigul avea să se lipească de tot ce găsea în cale.

— Sărăcuța de ea! Sigur și-ar fi dorit să fim amândouă acasă, cu ea! Amelie oftase apăsător și se așezase pe canapea, rotind o cană cu ceai între palmele ei rozalii.

     Compasiunea din vocea șatenei adâncise vinovăția din sufletul meu, iar amintiri cu ochii bunicii mari și înlăcrimați mi se plimbau în minte. Pentru un oarecare motiv nici eu și nici Amelie nu eram seara acasă, când liniștea și spaima deveneau letale pentru oameni precum ea, neajutorați și speriați.

— Cândva vom fi, promit! zâmbisem greoi și controlat în fața ei, știind că incertitudinea viitorului era prea mare pentru a fi capbilă să fac vreun fel de promisiune.

     Amelie afirmase printr-un gest al capului, pierzându-se pe gânduri. Stăteam amândouă pe canapelele înflorate ale bunicii, învelite în pături pufoase, obosite și îngrijorate pentru persoana care ne condiționase venirea. Bunica.

     Sosisem acum un an alături de Amelie în Moscova, căutând-o pe aproape singura persoană din familie care rămăsese în orașul înghețat. Din cele trei fiice ale bunicii, mama se căsătorise cu un londonez, mama Ameliei trăia în Paris, iar cealaltă soră a lor își făcuse o familie undeva prin orașul acesta, având contact cu Fedorov.

— Arăt ca naiba astăzi și avem o seară importantă! Amelie își trecuse mâinile peste față, lăsându-și la vedere cearcănele și pielea palidă. Mai sorbise o gură din ceaiul fierbinte și se lăsase pe spate cât să se sprijine pe spătarul canapelei și țintise cu ochii ei albaștri aceleași ferestre printre care se strecura cu greu soarele.

Nu te îngrijora, Amelie! Există machiaj, poți să ajungi de la nimeni la model în decurs de câteva minute.

     Când ceasul ticăise ora patru după prânz, plecaserăm de acasă cu un nod în gât și cu paltoanele lungi acoperindu-ne din cap până în picioare, încercând să ne apărăm trupurile de gerul cumplit care se așternea deja în aer. Pe dedesubt purtam rochiile noastre negre, dintr-un material subțire care se așeza cu reținere pe șoldurile noastre osoase, iar pantofi cu toc stăteau în gențile de pe umăr, urmând a fi încălțați doar în interior.

     Îmi auzeam doar gândurile zgomotoase în timp ce cuprindeam cu ochii persoanele care se înghesuiau printre noi. Aburii lăptoși pe care toată lumea îi expira se transformau într-o ceață temporară care acoperea întunericul înșelător, amintindu-mi de bunica și întunericul pe care avea să-l înfrunte de una singură.