Priviri înșelătoare

Capitolul 13-Natură și liniște

"Iubirea e ca un joc de șah. Oricine poate specula, comenta sau ghici. Însă, doar ei doi știu ce se întâmplă și ce mișcare să facă."

După ce își așezaseră lucrurile, Fabiano adormi imediat cerându-și scuze de la Arabela că nu mai poate ține ochii deschiși. Arabela îl înțelesese, ea dormise pe tot parcursul zborului în timp ce el nu a închis ochii vreun moment. Și la cum îl știe putea să pună pariu că era și epuizat de la firmă. În timp ce el se culcă ea se hotărî să facă o baie și să se schimbe. După jumătate de oră petrecută în baie ieși de acolo mai revigorată și privi spre patul unde Fabiano dormea. Era o imagine pe care orice femeie și-ar fi dorit-o. Întins pe burtă, fără tricou, cu părul negru ciufulit și mâinile sub pernă. Chipul îi era senin și în acea ipostază părea mai vulnerabil ca niciodată. Era un bărbat frumos se gândi Arabela și rămase surprinsă că ajunse, iar la această concluzie. În ultimul timp era de parcă cineva îi ridicase vălul de pe față și realiză cine era Fabiano. Fără să își dea seama se trezi că își trece mâna prin părul negru și moale. Ca răspuns Fabiano zâmbi în somn și murmură ceva indescifrabil. După câteva secunde se trezi trasă în brațele lui. Simțea cum aerul din cameră nu mai îi era de ajuns și se chinuia să găsească o cale să se strecoare afară din brațele sale. Îl trase ușor de păr dar nu reuși să scoată de la el decât un mârâit ce semăna cu un geamăt. Își dădu repede seama ce să facă. Îl gâdilă ușor, iar el își desprinse brațele din jurul ei și se întoarse pe partea cealaltă. Văzând că a scăpat se ridică din pat și luase o carte pe care încă nu o terminase și ieși pe balcon.

După trei ore în care a fost atât de prinsă în lectura cărții Arabela se trezi că cineva îi acoperă ochii cu palmele își dădu seama că nu are cine să fie decât Fabiano și zâmbi.

—Ce faci aici? întrebă bărbatul adormit și răgușit din cauza somnului.

—Citesc, cineva s-a întins tot patul și nu am mai avut loc, spuse ea ironic începând să râdă când văzu strâmbătura de pe fața bărbatului.

—Nu fi rea, puteai să îmi spui să mă dau mai încolo, dar n-ai făcut-o, îi spuse mormăind bărbatul și se așeză pe scaunul din fața fetei. Nu se obosise să își ia un tricou pe el, iar părul ciufulit și fața adormită îl făceau să pară ca scos dintr-o revistă.

Dacă ar fi știut el ce se întâmplase nu mai spunea asta cu siguranță. Privind la cartea pe care fata o citea reuși să citească numele de pe copertă.

—Numele trandafirului hă? întrebă arcuindu-și o sprânceană. Știa că îi place să citească, dar de fiecare dată reușea să îl surprindă cu alegerea ei.

—E interesantă și de mult timp îmi doresc să o termin, vorbi fata închizând cartea asigurându-se mai întâi că așezase semnul acolo unde rămase. Privirea ei atentă se plimbă pe chipul lui Fabiano înainte ca acesta să deschidă gura și să vorbească.

—Am citit-o și eu, la început pare banală, dar subiectul te prinde repede mai ales dacă știi din ce unghi să privești lucrurile, spuse încrezător Fabiano, iar Arabela nu reuși să își ascundă mina surprinsă de vorbele lui. De obicei se potriveau în multe privințe, dar cărțile ieșeau din discuție, niciodată nu aveau aceleași gusturi.

—Nu aș fi zis că avem asemănări în privința asta, răspunse neîncrezătoare Arabela și zâmbi la gestul lui copilăresc de a scoate limba.

—Într-un fel tot timpul ne asemănăm, spuse el scurt și continuă schimbând repede subiectul, ce facem azi? Vrei să mergem să ne plimbăm prin preajmă? întrebă privind-o încercând să își dea seama ce gândește.

—Putem ieși să ne plimbăm, e destul de târziu și nu cred că putem să facem altceva, spuse ea privind ceasul care arăta deja ora 5 după-amiază.