Priviri înșelătoare

Capitolul 23-Lacrimile sufletului

"Durerea este reală, dar la fel de reală este și SPERANȚA."

Când ajunse înapoi în sala de așteptare aproape că se prăbuși, dar Dominic o prinse la timp și reuși să o așeze pe o bancă. Nu înțelegea ce se întâmplase și de ce ea arată așa. Plânsul ei era unul zgomotos și oricât încerca să lege două cuvinte, nu reușea.

Bea care se întorcea cu niște pahare de cafea, când o văzu cum e încremeni. Abandonă pe un scaun paharele și sări la ea să o ia în brațe. O mângâia și o întreba ce s-a întâmplat, dar Arabela plângea tot mai tare.

Dominic care stătea lângă ele sări dintr-o dată ca ars în picioare și tonul grav pe care rosti cuvintele o făcu pe Arabela să plângă mai puternic.

—Spune că nu a murit, se adresă pe un ton răstit fetei, Arabela spune că fratele meu e bine, vorbește odată, strigă la ea, dar nu avu niciun efect.

Bea îi făcea semne să tacă, dar el avea nevoie să afle cum se simte Fabiano.

O asistentă veni și le atrase atenția să nu mai vorbească așa tare, dar Dominic nici nu se gândi să o asculte. Trebuia să afle ce face fratele său.

—Eu nu, încercă să zică fata, dar un nou val de lacrimi îi acoperi obraji când în cap auzi din nou acea voce care spunea că îl pierd. Nu știu, reuși să îngâne într-un final și Dominic simțea că înnebunește cu fiecare secundă care trecea.

—Ce vrea să însemne asta Ara? întrebă Bea care încă o ținea în brațe.

—Stăteam acolo și dintr-o dată aparatele au luat-o razna, reuși să rostească și după continuă cât putu de încet, apoi am auzit o asistentă când a zis că îl pierd, termină și suspinele abia o mai lăsau să vorbească.

Dominic lovi peretele de lângă el cât putu de tare, era imposibil își repeta, fratele lui nu putea să moară, nu avea voie.

Elly se întoarse cu un zâmbet micuț pe buze care însă pălise când văzu starea celor care erau în sală. Arabela se ghemuise în bratele Beei și plângea, iar Dominic stătea pe un scaun cu lacrimi curgându-i pe obraji. Elly nu înțelegea ce se întâmplă, dar imediat o posibilitate îi trecu prin minte. Se lăsă pe vine în fața Arabelei și o mângâie ușor pe mână.

—Ara totul e bine nu? întrebă încet și spera ca răspunsul să fie unul afirmativ, dar când văzu și privirea Beei plină de lacrimi înțelese că nimic nu era bine.

Un medic veni spre ei și îi întrebă dacă ei sunt rudele lui Fabiano.

—Sunt logodnica lui, vă rog spuneți-mi că e bine, vă implor, îi ceru Arabela și mai că îi venea să se așeze în genunchi numai ca medicul să îi spună că totul e în regulă. Nu putea să îl piardă, nu acum.

—Am reușit să îl resuscităm, spuse medicul privind-o cu milă, dar din păcate a intrat în comă și acum totul depinde de el și de corpul lui cât e dispus să lupte, încheie și privi pe rând la toți cei prezenți. Am făcut tot ce era de făcut vă rămâne doar să așteptați și să vă rugați, încheie și se întoarse să plece, dar vocea puternică a lui Dominic răsună.

—Faci imposibilul, chiar nu îmi pasă, mârâi scos din sărite, dar fratele meu va trăi, nu l-am adus la spital ca să îmi spui să mă rog, pricepi? Dacă voiam să mă rog mă duceam la o biserică nu veneam la spital.

—Domnule suntem oamenii și noi, nu suntem Dumnezeu, vorbi doctorul neutru, și în astfel de situații noi deja nu avem ce face mai mult.

Arabela care încă plângea se apropie de Dominic și își puse mâna pe brațul său, dar imediat simți cu bărbatul se încordează sub atingerea ei, dar măcar reuși să îl facă să tacă.