Priviri înșelătoare

Capitol Bonus

Poarta cimitirului a scos un scârțâit strident în momentul în care Arabela a deschis-o, dar micuțul care era în brațele ei nu s-a speriat ci și-a privit mama și a zâmbit spre ea.

—Mami, de ce am venit aici? întrebă băiețelul și mama lui îl privii zâmbindu-i și îl lăsă jos. Se lăsă la nivelul lui și văzu curiozitatea din ochii piticului astfel că îi răspunse.

—Am venit aici pentru că vreau să faci cunoștință cu bunicii tăi, răspunse tânăra și îi întinse mâna micuțului care o apucă și se lăsă ghidat de mama lui.

Arabela își simțea inima bătându-i tot mai puternic, în mod normal ar fi trebuit să le facă altfel cunoștință, dar acum nu îi rămânea decât posibilitatea asta. Ajunseră în fața a două pietre pe care stăteau numele celor doi și micuțul își privi mama neînțelegând ce se întâmplă.

—Mami, ei când or să vină? întrebă băiatul și în ochii Arabelei se strânseră lacrimi, dar le alungă imediat. Și ea ar fi vrut să vină și să o mai strângă o dată în brațe, să simtă parfumul mamei ei și siguranța îmbrățișării ei, dar lucrul acesta nu mai era posibil.

—Puiule, știi că ți-am povestit că tu ai doi îngerași care te păzesc zi și noapte și te protejează de lucrurile rele, ei bine ei sunt bunicii tăi, îi spuse fiului ei în timp ce băiețelul întinse mâinile să o ia în brațe.

Arabela își ridică băiețelul la piept și îl privi, dar văzând că pare că se gândește la ceva continuă să explice.

—Poate ei nu or să fie lângă tine cum sunt bunicii lui Dav, dar or să fie mereu în inima ta adică aici, spuse și atinse pieptul micuțului.

Știa că el poate nu înțelege acum prea multe, dar a vrut să îi explice pentru că a  întrebat unde sunt bunicii lui din moment ce toți ceilalți aveau bunici.

—Mami, nu vreau ca tu sau tati să fiți îngerași, spuse micuțul dintr-o dată trist, eu vă vreau aici, continuă și vocea îi tremura semn că mai are puțin și începe să plângă.

—Pitic eu și tati vom fi aici cât vei avea nevoie de noi, îți promit că nu te vom părăsi niciodată, îi spuse Arabela și Matei se lumină la față când auzi cuvintele mamei lui.

—Mami, mergem la înghețată? întrebă cu ochii scânteiindu-i băiețelul și Arabela zâmbii și încuviință din cap apoi se întoarseră să plece, dar micuțul se întoarse din nou spre pietre și zâmbi. Pa pa voi mai veni în vizită la voi, spuse și apoi se întoarse la mama lui pe care o apucă strâns de mână.

Două ore mai târziu cei doi terminaseră înghețata și se plimbau în parc Matei alergând după niște porumbei spre amuzamentul câtorva cupluri mai în vârstă și al mamei sale care îl ruga să nu mai alerge după bietele păsări ce încercau să ciugulească din pâinea împrăștiată pe alee.

Ajungând la locul de joacă, Matei alergă spre leagăn în timp ce Arabela răspunse la telefonul ce sună. Era Fabiano, lucru ce îi stârni un zâmbet imens pe față și răspunse imediat.

—Bună frumoasa mea, ce faci? vocea lui Fabiano se auzi puternic de partea cealaltă a telefonului.

—Bună iubitule, răspunse Arabela cu privirea pe băiețelul ce merse spre tobogan și îi zâmbi când îl văzu sus. Sunt în parc cu Matei, am ieșit puțin la aer, continuă și oftă când se gândi că ar fi vrut ca Fabiano să fie acolo munca îi răpea mult timp și deși încerca să petreacă cât mai mult timp cu soția sa și băiețelul lor nu tot timpul reușea să și facă asta.

—Iubito, voiam să îți spun că e posibil să ajung mai târziu astăzi pentru că trebuie să mai rămân să termin niște contracte de verificat, spuse încordat și așteptă o reacție din partea soției lui care nu întârzie să apară.

Arabelei nu îi plăcea ce se întâmplă, dar nu putea spune nimic, trebuia să îl înțeleagă, nu rămânea peste program decât în situațiile absolut necesare.

—Fab, e în regulă înțeleg nu îți face griji, îi spuse calmă încercând să nu îl facă să se simtă vinovat.

—Îmi pare rău frumoasa mea, dar trebuie să închid, spuse și până să închidă Arabela auzi zgomote asemănătoare cu cele produse de motoarele mașinilor și se întrebă de unde dacă el este la birou.

Nu era paranoică, știa că Fabiano nu ar înșela-o niciodată, dar ar fi vrut să îi fi spus unde este. După alte câteva minute când Matei se plictisise vrură să plece, dar o mână se încolăci în jurul abdomenului ei și ar fi vrut să țipe speriată dar imediat cunoscu parfumul și recunoscu atingerea atât de familiară. Era soțul ei.

Se întoarse spre el zâmbind și după ce Fabiano îl ridică pe Matei în brațe îi îmbrățișă și ea pe amândoi în timp ce piticul râdea fericit. Erau tabloul familiei perfecte și părea că nimic nu le poate distruge liniștea.

Arabela îi șopti micuțului că îi poate spune tatălui său despre surpriză și băiatul se întoarse spre Fabiano și îi șopti în ureche câteva cuvinte. Reacția lui Fabiano fu neașteptată își mări ochii considerabil și își privi soția parcă încercând să afle dacă era o glumă sau nu. Nu era o glumă.

Încă sub efectul veștilor îl lăsă pe cel mic jos care fugi spre prietena lui care venea de mână cu bunica ei la locul de joacă. După ce se asigură că micuțul este în raza lor vizuală se întoarse spre Arabela cu ochii în lacrimi întrebând-o dacă este adevărat.

—Iubito nu e o glumă așa-i? întrebă bulversat și când Arabela negă o ridică în brațe și o învârti țipând de fericire. Imediat ce o lăsă jos se lăsă pe vine până în dreptul burticii sale unde își lipi capul și lăsă un sărut pe bluza ce acoperea locul unde o micuță ființă prinsese viață.

—Vă iubesc, spuse încet dar suficient cât Arabela să audă, sunteți totul pentru mine nu mi-aș imagina viața fără voi, continuă și își lipi buzele de ale soției sale care simțea cum inima mai are puțin și îi pleznește de bucurie.

Soarele avea să le mai strălucească mult timp de acum înainte în viață, trăiseră multe probleme, dar acum reușiseră în sfârșit să le depășească și să se bucure de ceea ce viața le oferea.

A/N

Heii ce mai faceți?

Deci nici o lună nu a trecut și mie mi s-a făcut dor de cei doi așa că am vrut să mai scriu ceva despre ei pentru că nu prea au avut parte de momente așa fericite așa că aici este.

Sper să vă placă! Vă pup și vă îmbrățișez pe cei care mai sunteți pe aici. :*:*:*