Priviri înșelătoare

Capitolul 2- Rămas bun

''Viața e ca un joc de șah: la fiecare mutare există un răspuns.''

Dimineața îi găsi îmbrățișați la fel cum adormiseră. Fabiano se trezi înaintea ei și după ce făcu un duș și se schimbă, merse să facă ceva de mâncare. Nu gătea excelent, dar era comestibil. Viața îl pusese la încercare și fu nevoit să învețe diferite lucruri de-a lungul anilor. Oricum ea deja știa aproape tot despre el. Iar el știa că ea nu o să îl judece niciodată, ci din contră, mereu va căuta calea să îl înțeleagă.

Imediat ce terminase, se întoarse în cameră să o trezească , dar fu surprins să audă dușul mergând. Se așeză pe pat gândindu-se unde ar trebui să o ducă, avea idei, dar în acele locuri erau amintiri pe care el nu dorea să le răscolească.

Stresul din ultimele luni își puse amprenta și pe el. Avea nevoie de o pauză să își limpezească gândurile și să o facă pe ea să își revină la cum era. Nu suporta să o vadă așa lipsită de viață, știa că ea nu e așa. Fata mereu cu zâmbetul pe buze și veselă se transformase total în doar șase luni, iar lui acest aspect nu îi plăcea deloc.

Pierdut printre gânduri tresări când auzi ușa de la baie deschizându-se lăsând la iveală pe fata îmbrăcată cu niște haine mai mici ce îi aparțineau și un prosop în jurul părului. O privi pentru câteva momente și se gândea cât de frumoasă e. Dintr-o dată își scutură capul datorită gândurilor pe care le avea. Ce naiba îi venise se tot întreba. Nu avusese astfel de gânduri despre ea. O plăcea ca pe o prietenă și atât. Liniștea fu spartă de vocea ei care se așezase în fața lui.

—Neața. spuse Arabela pe un ton ce se voia fericit, dar care îi eșuă lamentabil iar tristețea revenind pe chipul ei.

—Neața și ție piticot. Ai dormit bine? o întrebă amuzat de felul în care hainele lui veneau pe ea și cum prosopul o făcea să pară un pitic de grădină.

—Da, spuse fata simplu și roși când  văzu privirea lui pe ea. Încercând să ascundă roșeața din obraji, se întoarse cu spatele la el și începu să își șteargă părul umed. Amuzat de atitudinea ei copilărească, Fabiano se ridică de pe pat și merse până la ea. Apucând-o de mână, o întoarse cu fața la el, îi luă prosopul din mână și o întrebă zâmbind:

—Domnișoara Davide a roșit? Fata încercă să se libereze din strânsoarea lui, dar nu reuși până la urmă renunțând. Când văzu ca nu mai se împotrivește, începu să continue el ce făcea ea până să o întrerupă. După ce termină o strânse în brațe și se aplecă să o sărute pe frunte. După puțin timp bărbatul se hotărî să spargă liniștea. Hai să mâncăm, o îndemna zâmbind dulce. Îl amuza atitudinea ei. Mereu făcea la fel, nici acum după 14 ani de când se cunoșteau nu renunțase la timiditate, deși nu puține au fost momentele când dormiseră împreună sau când ea îi împrumuta hainele.

Pe de altă parte prin capul lui circulau și alte idei despre ea, nu și-ar fi văzut viața fără ea acolo. Ea a fost singura persoană care îi fusese aproape când îi murise mama și tot ea a fost acolo când a avut probleme. Mereu îl ajutase și la un moment dat încercă să o îndepărteze de el de frică că o va răni sau că îi va face rău, dar fata nu renunță la el nici picată cu ceară. Îi spuse în față că de ea nu va scăpa și până la urmă renunță la încercările lui. Își scutură capul alungând ideile astea, însă amintirea lor îi făcu ochii să sclipească. Deși imediat își reveni, nu a fost suficient de rapid, Arabela observă privirea lui.

—Bine, atunci hai îi răspunse ea cu neîncredere. Nu își dădea seama ce se schimbase la el și i se părea că acționează puțin ciudat.

După câteva momente de liniște în care se așezaseră pe scaune și doar priveau mâncarea, Fabiano preferând să ia câte o gură de cafea,  Arabela hotărî să înceapă o discuție.