Priviri înșelătoare

Capitolul 20-Liniștea dinaintea furtunii

"And that silence before the storm is the sign that what is going to happen is worse than what was before. That silence which sends chills on your spine, because you don't know what to expect."

A doua zi Arabela deschise ochii și fu întâmpinată de privirea plină de iubire a lui Fabiano. Bărbatul nu se dezlipise de ea toată noaptea și o privise ore în șir cum doarme. Îi era frică să se miște de lângă ea, se temea că ar putea păți din nou ceva și de data aceasta nu ar mai fi putut să reziste.

Când văzu că fata deschise ochii zâmbetul apăru pe buzele bărbatului și imediat își uni buzele cu ale ei sărutând-o cu grijă. Când rupseră sărutul privirea Arabelei era plină de lacrimi și Fabiano nu înțelegea ce se întâmplase.

—Iubito ce se întâmplă? o întrebă panicat. Ara te doare ceva, vrei să chem un medic? șirul de întrebări continuă și fata îl prinse de mână oprindu-l din a se mai agita.

—Sunt bine, răspunse Arabela cu o voce răgușită, doar că mă bucur pentru că ești aici, eu, zise și nu mai continuă, credeam că nu o să te mai văd vreodată, își continuă fraza în gând și privirea lui Fabiano se înăspri imediat când înțelese aluzia ei.

—De ce? o întrebă simplu și ochii lui păreau atât de duri la fel ca oțrlul. De ce nu mi-ai spus? întrebă mai domol și îi luă mâna în a lui și o sărută.

Arabela închise ochii și oftă cu putere, cum ar fi putut ea să îi spună, îi fusese frică că el ar fi putut păți ceva. Ar fi preferat să pățească ea orice, dar să îl știe pe el bine. Când deschise ochii îl privi și își ridică cealaltă mână mângâindu-i obrazul. Avea cearcăne și se vedea că e obosit, iar asta o făcea să se simtă vinovată, din cauza ei era așa.

—Nu am crezut că e nimic serios, îi spuse pe o voce mică și îl privi în ochii, credeam că vrea doar să mă sperie și atât, continuă și Fabiano avu nevoie de răbdare pentru că în acel moment ar fi vrut să îi zică cât de inconștientă fusese.

—Iubito spune-mi și mie cum vrei să am încredere în tine de acum înainte când tu îmi ascunzi lucruri? o întrebă serios și ea îl privea pierdută. Nu te cert pentru că mi-ai ascuns numai mie, te cert pentru că te-am fi putut pierde, și atunci nu aș fi rezistat, îi spuse serios și îi lăsă un sărut pe frunte după care o mai privi o dată și când Lucas intră în salon, Fabiano ieși.

—Îmi pare rău, spuse încet, dar Fabiano nu mai auzi. Fabiano ieși afară și își aprinse o țigară, era supărat, dar mai mult îngrijorat, se presupune că într-o relație trebuie să existe încredere și Arabela fix lucrul ăsta nu îl făcuse.

Era supărat pe ea, mai supărat decât fusese vreodată la concluzia asta ajunse și era doar vina ei, acționase greșit și acum trebuia să își asume gândea Arabela. Lucas se așeză pe scaunul de lângă pat și își privea sora, iar în privirea lui sentimentele se luptau și erau amestecate.

—Vom discuta despre prostiile pe care erai pe cale să le faci, după ce vei fi bine, îi spuse fratele ei privind-o atent și o sărută și el pe frunte.

La scurt timp intrară și fetele, dar și ele la fel ca băieții o certară pentru inconștiența de care dădu dovadă, și nu pentru că primise acele mesaje deoarece ele nu știau, ci pentru că nu anunțase pe nimeni că se simțise rău.

***

Zilele zburau și la fel ca ele și săptămânile și lunile, iar liniștea părea că în sfârșit se instalează. Mesajele încetaseră complet din acea noapte, dar chiar și așa Arabela nu putea sta liniștită, de data asta avea o presimțire ciudată că ceva rău se a întâmpla și de fiecare dată când telefonul îi suna tresărea și inima începea să îi bubuie. Fabiano aproape se mutase în casa lor și asta nu o deranja deloc pe Arabela. Se obișnuise cu prezența lui mai ales că de când începuse facultatea din nou timpul ei liber se reduse drastic.