Priviri înșelătoare

Capitolul 24-"Agață-te de mine"

"Faith means believing the unbelievable. Hope means hoping when everything seems hopeless."

După câteva ore bune în care Arabelei i-au fost puse perfuzii pentru a o pune din nou pe picioare, fata începuse să se simtă mai bine. Se ridică din pat încă puțin amețită și căută medicul care se ocupă de Fabiano care se întâmpla să fie același cu al lui Lucas.

—Domnule doctor, mă scuzați că vă deranjez, începu tânăra nesigură și privirea doctorului se îndreptă spre cea din fața lui.

—Spuneți domnișoară, cu ce vă pot ajuta? o întrebă amabil și îi făcu semn să îl urmeze în biroul lui.

—Domnule doctor, vă rog îl pot vizita pe Fabiano? întrebă fata cu ochii plini de lacrimi. Promit că nu stau mult, dar vreau să îl văd vă rog.

Doctorul o studia atent de parcă ar fi vrut să vadă dincolo de ea și într-un final aprobă cu un simplu gest. Îi era milă cât de mult suferea fata asta, dar și mai milă îi era să îi spună că erau șanse ca iubitul ei să nu se mai trezească.

—Și domnule doctor, cum se simte Lucas Davide? întrebă știind că fratele ei nu mai e în pericol.

—Domnul Davide se simte destul de bine, când se va trezi îl veți putea vizita, dar cu rugămintea să nu îl obosiți, spuse doctorul strict și își așeză mai bine ochelarii.

—Vă mulțumesc din suflet, spuse fata după care se ridică și ieși pe aceeași ușă pe care intră.

Merse în același loc unde cu ceva timp înainte avu parte de o sperietură groaznică și îl găsi pe Fabiano pe același pat de spital în aceeași stare. Ura să îl vadă în starea aceea, omul care putea să mute munții din loc în alte condiții, acum era ținut în viață de niște aparate lucru care o făcea să dorească răzbunarea mai mult ca niciodată. Se așeză pe marginea patului și îl apucă de mână în timp ce lacrimile îi umplură obrajii palizi deja.

—Fab te rog nu mă lăsa, trebuie să te trezești te rog, îi ceru pe un ton sfâșiat de durere și simțea cum sufletul i se sfărâmă în miliarde de bucăți. Te rog iubirea mea caută-mă în sufletul tău și agață-te de mine, luptă pentru viața ta și hai să ne fi alături, nu pot continua fără tine, iubitule te rog, vorbele abia mai i se înțelegeau datorită lacrimilor ce nu o mai lăsau nici să respire cum trebuie.

Și poate ca un semn i se păru că Fabiano o strânse înapoi de mână, dar nu își putea da seama dacă în acel moment creierul îi juca o festă sau el chiar o strânse. Se agăța de speranța că el o strânse de mână pentru că în acest mod era mai ușor să reziste la tot ceea ce se întâmpla.

După aproximativ 10 minute o asistentă veni și o rugă să elibereze salonul căci deja petrecuse prea mult timp acolo, și deși Arabela nu voia să facă asta până la urmă se lăsă convinsă și plecă.

Întoarsă în sala de așteptare fu surprinsă să nu mai vadă niciun cunoscut acolo, așa că se hotărî să oprească o asistentă și să o întrebe unde se află salonul fratelui ei. Află repede salonul și se îndreptă glonț spre el, dorind să se asigure că măcar fratele ei nu era în pericol.

Deschise încet ușa și îl găsi pe Lucas întins în pat cu ochii închiși, dar acesta îi deschise imediat ce simți că cineva a intrat în cameră și își fixă privirea în cea a surorii sale. Când îl văzu Arabela sări în brațele lui și Lucas scăpă un scâncet de durere, dar își îmbrățișă sora și o strânse mai tare atunci când aceasta începu să plângă căutând protecție.

—Shhhh gata Ara, gata totul e în regulă sunt aici o să fie în regulă te rog, nu mai plânge, vocea răgușită, dar caldă a fratelui ei o făcu să își ridice privirea încețoșată spre el și atunci realiză că el probabil nu știe cum e Fabiano și că Antonio nu mai e.