Diavolița

Capitolul 50

Eu: Cine urmează? Întreb plimbându-mă prin încăpere cu un rânjet pe buze.
Damele se înghesuie mai tare în colț parcă încercând să intre în perete dar știm cu toți că asta nu se poate. Știu eu. Exclam fericită. Ce zici de tine! Fac semn spre curva care s-a luat de mine ieri.
Scoate un țipăt scurt apoi se împinge în celelalte dame ajungând în colț.

Proasta, tocmai mi-a făcut treaba mai ușoară.

O trag din colț și o așez în mijlocul încăperii în genunchi. Mă pun în spatele ei și îi prind capul în mâinile mele. Îi răsucesc capul într-un mod dureros apoi o las să cadă inertă pe podeaua rece.

Eu: Am terminat și cu asta...se mai oferă cineva? Îmi încrucișez mâinile la piept și privesc fețele lor îngrozite. O damă iese din grup și se apropie de mine încet.
Dama: Dar cine te crezi tu? Nu poți să vii aici și să ne omori pur și simplu. Ce ți-am făcut noi ție? Izbucnește ea nervoasă făcându-mă pe mine să pufnesc.
Eu: Eu, sunt verișoara acestui...afemeiat nenorocit pe care voi îl credeți iubitul vostru. Nici măcar nu știți ce mi-au făcut el și cu tatăl lui nenorocitelor nu știți. Și voi pentru el nu sunteți nimic altceva decât niște curve care să îl satisfacă pe el clar? Și până la urmă de ce să nu scap lumea și de niște cățele ca voi dacă tot am ocazia?
Dama: Mincinoaso! El ne iubește pe noi. Și până la urmă ce dacă te-a rănit, asta nu înseamnă că poți să vi aici și să ne omori!
Eu: Bă pot! Ști de ce? Pentru că eu mă hrănesc cu sufletele oamenilor! Sunt un diavol proasto. Pot să omor pe cine vreau când vreau. Dacă nu mă crezi o să îți arăt adevărata mea formă.

Diffindo momentum actual transforttum!

Membrele îmi dispar încet încet transformându-mă într-un șarpe.

Eu: Ei? Vă place? Vocea mea se aude tare în intreaga încăpere cu un ecou. Toți rămân mască la transformarea mea. Mă târăsc până la damele din colț iar când ajung o musc pe una de picior și lăsând doua trei picături de otravă în picior. Le mușc repede și pe celelalt apoi mă transform înapoi.

Eu: Acum ați rămas doar voi. Rostesc serioasă. Îi privesc pe cei doi până îmi vine o idee în minte. Cum ar fi să vă omor pe unul în fața celuilalt? Dacă tot vă iubiți asa mult măcar să îmi fac și eu datoria și să vă creez puțină suferință. Dar...dacă te omor pe tine Rodrigo nu o să mai vezi cum moare tatăl tău! Atunci...o să vă omor pe amândoi deodată unul în fața celuilalt.
 
Îmi scot doua pistoale de la brâul pantalonilor și le țintesc spre cei doi.

Eu: Nu vă luați la revedere? Nu? Ok. Noapte bună!

Ies din birou lăsând în urma mea două cadavre într-o baltă mare de sânge. Urc în camera mea și încep să îmi strâng lucrurile.

***

Deschid ușa casei zâmbitoare apoi pronunț fericită:

Eu: Home sweet home! Toate capetele din sufragerie se întorc spre mine apoi un val de voci de aude în încăpere.
Christian: Surioară! Vine lângă mine și mă îmbrățișează strâns.
Eu: Și eu mă bucur să te văd. Chicotesc eu rupând îmbrățișarea. Toți ceilalți adică Selena și Jacob vin și ei și mă îmbrățișează urându-mi bun venit înapoi.

După multe îmbrățișări, un băiat înalt bine făcut, cu păr șaten, ochi căprui, îmbrăcat cu un tricou gri și o pereche de blugi albi se poziționează în fața mea. Îmi oferă un zâmbet prietenos și sincer apoi îmi întinde mâna. Din câte știu el este Harry, prietenul Selenei.
Harry: Sunt Harry Belmondo, iubitul Selenei. Ne-am întâlnit la petrecere dar nu ne-am cunoscut oficial. Mă bucur să te cunosc.

Îmi place tipul.

Îi prind mâna și o scutur încet.

Eu: Și eu mă bucur să te cunosc! Îl trag cu putere spre mine capul lui fiind pe umărul meu drept. Îmi apropii gura de urechea lui și îi șoptesc: Dar dacă dă Domnul să o faci să sufere povestea astea nu o să se termine prea bine clar? Îl bat de trei ori pe spate apoi îl las și plec sus în camera mea. Mă schimb repede de haine în unele mai lejere. Apoi mă apuc să despacetez hainele.

  După câteva minute sunt întreruptă de ușa camerei mele care se deschide lăsând la iveală un corp bine lucrat.
Jacob: K, noi mergem la o terasă să ne mai relaxăm și noi, vrei să vii?
Eu: Îmi pare rău nu pot. Trebuie să despachetez astea. Îi arăt spre cutiile pline de haine oftând.
Jacob: Fără stres. Rezolv eu. Se apleacă deasupra celor două cutii apoi cu viteza specifică lupilor pune toate hainele la locul lor. Gata! Spune simplu și ridică din umeri.
Eu: Mersi! Îl îmbrățișez scurt după care dau să ies pe ușa dar un gând mă oprește. De unde știai unde să îmi pun toate hainele?
Jacob: Nu e ca și cum ți-am cotrobăit prin haine când nu erai acasă, de ce ai crede asta? Se dă el cu pași lenți spre ușa. Iau repede o pernă de pe pat și arunc spre el dar deja ieșise.
Eu: BOULE! Strig eu. Ușa se deschide puțin intrând doar capul lui Jacob.
Jacob: Apropo, ador lenjeria intimă aia a ta de culoare roșie cu dantelă.
Eu: Ieși afară! Ușa se închide iar eu mă trântesc pe pat mai mult amuzată decât nervoasă. Doamne cu ce perverși mai locuiesc și eu.

Râd la gândul meu apoi mă ridic și mă uit prin dulap.
Mă îmbrac așa:

Și o pereche de botine albe presărate cu sclipici negru.

Cu toate că urăsc sclipiciul, botinele astea chiar sunt frumoase cu tot cu sclipici. Ies din cameră și merg în bucătărie. Îmi iau un măr și încep să mânânc până ceilalți sunt gata.