Prințesa Diavolului

2. Cât poți să speri?

 

2. Cât poți să speri?

      — Scoal', coniță! o voce subțirică o zgudui din somn.

      Fata cufundată în perne îngână un geamăt, apoi se întoarse cu spatele și se ascunse sub pled.

      Mâna subțire a servitoarei nu-i dădu pace nici acolo. Degetele ca niște vreascuri o împunseră în umăr și îi traseră pătura de pe claia de păr blond.

      — Ei, da' unde arde, Ano? se rățoi și se sculă în capul oaselor.

      Se frecă la ochi și se chinui să-și îndrepte cămașa pe umeri. Auzi un râset și se îmbufnă și mai tare. Apucă o pernă și o azvârli spre Ioana, care zâmbea cu gura până la urechi. Sora ei trase un chiot și se ascunse după slujnică.

      — Și tu de ce râzi? o trase la răspundere.

      — Hristos a înviat se zice, zuzo! Că doar de-aia e ultima zi de Paști! o sâcâi.

       — Adevărat a înviat! bombăni în silă. Acum spuneți ce e! le repezi.

      Sora ei și Anuța o priviră de parcă ar fi fost o smintită. Râsetul Ioanei se scurse parcă tot de pe buze și obrajii arși de soare îi deveniră dalbi ca neaua.

      — Mama a zis să te scol. Azi îți termină trusoul și-ți numără zestrea. E a treia zi, Magdo. Principele e pe drum. Au trimis veste de la Lupi. Vine după tine.

      Somnul îi fugi de pe gene și ochii începură să-i scânteieze ca două făclii aprinse. Urechile i se înfundară și nu mai auzi nici cocoșii din curte cântând, nici servitorii dereticând peste tot.

      Salteaua umplută cu pene de gâscă se înmoie toată când Lucrezia se foi și se așeză pe marginea patului. Atinse lemnul ceruit al unui stâlp de la capătul baldachinului și scrijeli conturul reliefurilor cu unghiile. Tulpini de flori și petale dănțuiau de-a lungul nucului șlefuit, păzindu-i noapte de noapte somnul și ferind-o de vise rele.

      Oare și Prințul avea asemenea paturi cu flori în Castelul Lupilor, în palatul lui din vârful munților?

      — Să nu cumva să plângi, coniță! Ana o avertiză. Așa ne-a fost vorba? Stricăm ochișorii ăia așa frumoși?

      Zâmbi și se îmbujoră. Ana era fată de țăran, ascuțită, urâțică și slabă ca un țâr. O întâlnise când erau amândouă niște copile zănatice. Lucrezia agățată de tatăl ei, venit să se arate sătenilor aduși să are pogoarele; Ana de fusta maică-sii, ronțăind pâine cu ceapă și strigând în gura mare că ea crapă de foame.

      Dăduse fuga la traista adusă și alesese o bucată zdravănă de șuncă, o pâine proaspătă și un codru de brânză. I le pusese Anei în brațe și mâncase cot la cot cu ea la umbra unui plop.

      Domnitorul, blajinul Alexandru Cantacuzino, se înmuiase pe dată când își văzuse fiica bolnăvicioasă mâncând cu atâta poftă și îndemnându-se copilărește cu Ana. Lucrezia ceruse ca fata să-i devină companioană; dorința i se îndeplinise.

      Pe atunci, își amintea și-acum, nu avea încă nicio soră. Îl avea pe fratele ei, Dimitrie, de nici un an, care avea să moară înainte să apuce măcar să-l împlinească. Tânjea după o fetiță cu care să se joace. Nu știa că în anii ce urmau să vină, avea să primească încă patru surori, una mai zglobie decât cealaltă.

      — Stai fără grijă, Anuța. Nu plâng! o liniști. Trimite să-mi încălzească apă. Vreau să mă spăl.

      Fata plecă mulțumită, cu o plecăciune scurtă. Ioana oftă și se așeză lângă ea pe pat, trecându-și brațul pe sub al ei și mângâindu-i palma.