Prințesa Diavolului

26. Un ultim avertisment

Ăm, surpriză? :)

26. Un ultim avertisment

      Să revizuiască punctele din regat care trebuiau fortificate și întărite cu mai mulți oșteni se dovedise a fi o decizie înțeleaptă.

      Să facă asta în acea încăpere, și nu în propriul lui birou, îi arătase cât de idiot putea fi!

      Ești absolut sigur că n-ai rămas aici sperând totuși că ea o să vină și neinvitată?

      Și asta era posibilitate, mai ales că Lucrezia nu avea nici cea mai vagă idee unde se găseau camerele lui.

      Însă alegerea lui nu avea nici cea mai mică legătură cu soția sa, în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că nu o mai vizitase fusese o probă prin care căuta să-și cunoască șansele ca să poată face mutările în avantajul său.

      Trebuia să-i cunoască temperamentul și gândirea celei cu care trebuia să-și împartă viața, iar aceste mici jocuri erau ideale.

      Dacă el nu trimitea după ea, Lucrezia avea să-și facă apariția și din proprie inițiativă?

      Avea să lase orgoliul să o învingă, sau era dispusă să încerce un armistițiu?

      Mai presus de toate, era o fricoasă sau avea curajul să-i treacă peste ordinul prin care îi comunicase expres să nu fie deranjat și să nu apară dacă nu-i era cerută prezența?

      Își pierduse orice speranță cu privire la caracterul ei când văzuse că se împlinise aproape săptămâna și nu primise nici măcar un bilet de la ea.

      Se resemnase cu gândul că primise o ființă slabă și incapabilă să cârmuiască alături de el. Fără tărie de caracter și fără îndârjire, care aștepta numai să primească, fără să fie capabilă de niciun fel de sacrificiu.

      Se simțise, straniu chiar și pentru el, incredibil de dezamăgit în legătură cu ea! Ba chiar într-un timp se gândise că poate ar fi trebuit s-o lase să moară, fără să se mai strofoace.

     Poate că sora ei ar fi avut un alt fel de comportament! Poate că Ioana n-ar fi fost zgâtie nerecunoscătoare!

      În acea noapte, la o oră atât de târzie, cu siguranță nu se așteptase să fie deranjat. Auzise însă niște respirații ușoare și își dăduse seama că se mai găsea cineva în încăpere, pândindu-l din umbră.

      Se năpustise furios cu gândul la vreun asasin sau mercenar care aștepta clipa potrivită să-l atace.

      Niște ochi uriași îl priveau acum cu spaimă și o inimă trepida sub pieptul care se lipise de al lui. Lucrezia își înfipsese unghiile în reverul hainei lui, cu nările mici umflându-i-se de groază.

      Și el respira în același ritm, dintr-odată ușurat că era numai ea. Slăbi strânsoare de îndată ce realiză cine era ființa pe care fusese la un pas să o ucidă. Fu nevoit însă să-și rezeme fruntea de zidul din spatele ei ca să-și înfrâneze pornirile.

      O auzi scâncind când îi atinse accidental obrazul cu bărbia. Parfumul ei ciudat îi ascuți toate simțurile. Nu mai mirosise în veci o aromă atât de splendidă. Iasomie, gardenii și liliac. Apoi încă ceva ce nu putu desluși, ceva ce îl ameți și îi aduse hipnotizant nasul în părul ei, o cascadă de aur topit.