Prințesa Diavolului

21. Șerpoaica

21. Șerpoaica                     

      Muma Pădurii nu era o dihanie desprinsă din legende. Nu era nici o zeiță a naturii care să vindece de bunăvoie sufletele muritorilor.

      Era o creatură născută din negura timpurilor, odată cu cel mai vechi păcat. Ocrotea pădurea și vindeca animalele rănite, însă niciun picior de om nu trebuia să cuteze să-i calce pământul.

      Cei care o făceau și îi distrugeau pe deasupra și copiii, hrănindu-se cu animalele și tăind copacii, ajungeau să înnebunească și își pierdeau pe veci mințile. 

      Pe oricare copil care se aventura în păduri îl prindea și îl păstra lângă ea, preschimbându-l ori în vreo jivină, ori în vreo plantă nemaivăzută. Astfel că părinții care își căutau pruncul, întâlnind animalul, îl vânau până la moarte cu gândul că acela le-a devorat odorul. În ultima clipă însă, înainte ca bestia să-și dea cea din urmă suflare, Muma Pădurii ridica blestemul și părinții vedeau că și-au ucis propriul copil.

      Se învârtea în jurul caselor apropiate de pădure și cerșea pe la uși după un pieptene și o lingură de untură. Dacă cineva îi arunca mai mult de trei vorbe în acele clipe, îi lua glasul pentru totdeauna.

      Principele, mai mult dezgustat de înfățișarea ei hidoasă, o privea cu neîncredere cum își strecura limba printre dinți și sâsâia ca un șarpe. Se făcuseră multe vânători în care sătenii își doriseră să prindă creatura din pădure, dar în zadar. El, cunoscând puterea spiritului, știind că Muma aducea ploaia peste păduri și ocrotea animalele ca să se înmulțească, le interzisese pe toate și le spusese tuturor supușilor, fie ei orășeni sau țărani, să se țină departe de inima codrilor pe timp de noapte.

      — Mi-e foame, Diavole. Ce i-ai adus babei să mănânce? își arată colții deși ca țepii unei perii.

      Principele ridică șoimul care i se zbătea în mâna stângă. Îi cuprinse capul și îi rupse gâtul cu un trosnet surd. Muma hohoti și bătu din palme. Îi aruncă pasărea moartă mai departe în iarbă, așa cum i-ar fi azvârlit-o și unui câine.

      Găsi răgaz să-și arunce ochii la Lucrezia cât timp arătarea cu chip de femeie se repezi după carne în poiană. Fata își închisese ochii cu totul și respira de sub pătura cu care o acoperise. Nu părea să știe ce se întâmplă, cu toate că pleoapele i se zbăteau și încerca să geamă. Toată suflarea îi era smulsă de pământul pocit pe care se aflau.

      Auzi oase sfărâmate și carne sfâșiată. Când se întoarse, Muma tocmai rodea la o aripă a păsării. Mânca totul crud, cu tot cu pene, cu sângele cald și tremurul vieții împroșcându-i gura. El o privea impasibil. Nici măcar nu tresări când îi scoase ochii șoimului și îi sparse între dinți. Spre dezamăgirea lui, văzuse și făcuse chiar el lucruri mult mai odioase.

      — Și ce mi-ai mai adus acolo? ridică o gheară și arătă spre ghemul de pături.

      În acea clipă tresări. Muma aruncă gheara păsării pe pământ și se ridică în picioare, lăsând leșul sfârtecat să zacă într-o baltă de sânge.

      Zdrențele pe care le purta se legănară odată cu picioarele uscate ca niște vreascuri. Îi dădea ocol și mirosea aerul. Nările i se lărgiră și ochii opaci se opriră într-ai lui.

      — Mi-ai adus carne de om! O fată! O vai, vai, vai! își frecă palmele.

      Principele făcu un pas spre Lucrezia.