Prințesa Diavolului

25. Ca Heloise și Abelard

25. Ca Heloise și Abelard

      În copilăria ei bolnăvicioasă, Lucrezia nu visase decât la iubire.

      Fusese educată și cultivată, avusese preceptori latini, greci și bizantini. Făcuse lecții și își tocise coatele ca să poată pricepe aritmetica și trigonometria. Și, în răstimpurile în care nu i se arăta cum să guverneze și cum să prezideze întruniri politice, îi plăcea să viseze ca oricărei alte fete de vârsta ei.

      Exista, în spatele cetății de acasă, o livadă bogată în care se ascundea mereu de viața reală. Cireșii, vișinii, prunii și piersicii... Acei copaci și o cățelușă pe nume Tilda care o urma pe atunci peste tot, dar care se stinsese cu mult timp în urmă, fuseseră cu toții martori la poveștile pe care mintea ei le țesuse.

     Șterpelea din bibliotecă istorisiri și cronici care, pentru vârsta ei, nu-i erau permise. O rupea la fugă desculță și se lungea sub pomi, citind în căldura dogoritoare, cu pletele blonde transpirate și lipite de tâmple.

      Își împletea coronițe din flori, se încununa cu ele și dansa cu prinți imaginari, care îi sărutau încheietura și o învârteau în dansuri grațioase.

      O ridica pe micuța Tilda, o strângea la piept și valsa cu ea de zor, până când patrupedul ajungea să-i adoarmă în brațe din cauza amețelii.

      Povestea ei favorită devenise dragostea tulburătoare dintre Heloise și Abelard. Ea, o frumoasă și cultivată nepoată de nobil, cu idei îndrăznețe și păreri răsunătoare. El, un mic breton din Nantes, chipeș, sclipitor și incredibil de rebel pentru vremurile sale.

      Tânărul Abelard era ales de unchi să o inițieze pe Heloise în tainele dialecticii. Iubirea se înfiripa în taină, atât de blând și tăcut încât nici măcar cei doi nu-și dădeau seama. Se contraziceau și se animau cu discuții literare, se jucau și se tachinau. La început totul avea să fie timid, apoi legătura se se preschimbe în seducție pură. Devenea carnală. O aventură. Și o mare iubire.

      Relația lor era dezvăluită. Cei doi îndrăgostiți plănuiau să fugă și să se întâlnească pe ascuns. Heloise dădea naștere unui copil, adăpostindu-se apoi în siguranța unei mănăstiri benedictine. Unchiul ei, înfuriat și dezonorat, se va răzbuna pe Abelard, castrându-l și ținându-l cât mai departe de Heloise.

      Abelard încearcă să-și ascundă umilința și se retrage la o altă mănăstire. De acolo, el și Heloise vor începe să întrețină una dintre cele mai încântătoare corespondențe din întreaga istorie.

      Cred cu stoicism unul în celălalt, scriindu-și și vărsându-și sufletele pe hârtie, deși nu se vor mai întâlni niciodată în viață.

      Abelard moare în 1142, iar Heloise îl urmează în 1164, fiind lăsată să se odihnească alături de el.

      Lucrezia își amintea cum sufletul ei fusese atât de impresionat, încât se răzvrătise împotriva părinților ei pentru prima dată în viață. Își dorise cu ardoare să dea uitării tronul și să se călugărească, sperând la o iubire la fel de pură precum cea dintre Heloise și Abelard.

     Se înfuriaseră atunci și îi spuseseră să-și bage mințile în cap; să termine cu romantismul și ideile prostești. Avea lucruri mult mai importante de făcut.