Prințesa Diavolului

7. Nu mai e acasă

7. Nu mai e acasă

      Festivitățile de nuntă ținură două săptămâni întregi. Banchete, dansuri, scenete, hore și ospețe regești. Tot aurul din căruțe, fie el modelat sub formă de pocale, tipsii sau platouri, mersese direct în vistieria țării.

      Zi de zi, Lucrezia îmbrăcase câte una din rochiile pe care soțul ei i le trimisese, toate în culori și broderii diferite, trezind ciuda și invidia până și femeilor din Transilvania, obișnuite deja cu moda lor libertină.

      Mânecile se legau altfel, strâmte pe braț și umăr. Apoi cercurile de sub fuste în care aproape că se împiedica atunci când trebuia să danseze. Podoabele primite, meșteșugite nu de bijutieri din plaiurile apropiate, ca cele de acasă, ci de francezi și italieni, o îngreunau și o făceau să se simtă ca cea mai proastă dintre copilițe atunci când le purta.

      Principatul Transilvaniei, vedea asta clipă după clipă, avea să fie o altă lume. După acei Carpați, obiceiurile turcilor avea să dispară cu totul. Alte popoare magnifice își aduceau influența la Curtea Principelui: francezii cu dansurile și mâncărurile lor, italienii cu iubirea pentru artă și tot ce era frumos, englezii și spaniolii cu pofta de viață și dragostea de petreceri, partide de vânătoare și piese de teatru sau parade.

      Lecarus se mândrise că nu exista acolo colț din palat în care să nu întâlnești un ambasador sau delegat străin; vreun ferchezuit al regelui Francisc*, vreun slugarnic al lui Carol* sau Henric*, vreun venețian, neapoletan sau milanez. Principele era stimat de toți și iubit până la soare și înapoi.

      Auzind toate acestea, lacrimile de pe obrajii surorilor ei se uscaseră mai repede decât curseseră. Acum oftau visătoare în preajma ei, îi mângâiau rochiile și îi priveau cu jind bijuteriile. Sperau și se rugau ca, odată ce sora lor cea mare și-ar fi intrat în drepturi ca Mare Doamnă, să le cheme și pe ele alături de ea ca să cunoască vreun prinț străin și să-și croiască drumul spre măreție.

      Lucrezia tăcea și se ferea să le sfărâme speranțele. Prinții străini nu se uitau la o țărișoară atât de mică, așezată între cele mai înverșunate imperii din Europa, aproape sfâșiată de campanii și dorințe de cucerire. Cu atât mai mult cu cât până și acea țărișoară o luase ea ca zestre. Adesea se trezea întrebându-se ce-i trebuia unui mare Principe al Transilvaniei teritoriul de sub Carpați. Ce spera oare? Să pornească împotriva turcilor sau să se răzvrătească față de regele Ungariei?

      Și, oricât de tulburată era Lucrezia din pricina lui, recunoștea că oricare din cele două idei îi surâdea. Să aibă un soț cu ambiții mari, fie el un războinic sângeros, i-ar fi oferit o mândrie nețărmuită și o dorință de a muta munții din loc alături de el. Să știe că el ar vrea să scoată românii de sub amenințările străine, l-ar fi iubit nebunește, chiar și de-ar fi fost hidos.

       — Te așteaptă cu toții, Lucrezia! vocea blândă a tatălui ei îi dezmorți gândurile.

      Pașii lui molcomi răsunară pe podea. Nu se întoarse. Se afla în mijlocul camerei copiilor, cea în care ea și toți frații ei se jucaseră și își petrecuseră vremea în anii fragezi. Ceruse cheia și o descuiase, pierzându-se printre jucării vechi și figurine din porțelan sau lemn. Fuseseră cei mai frumoși ani ai vieții ei de până atunci și nu credea să-i uite vreodată.

      — Trebuie să plecați până la amiază! tatăl ei îi strânse umărul și îi sărută creștetul. Drumul e lung.

      Îl auzi oftând și suspinând slab. Nu avea să plângă în fața ei, știa asta mult prea bine. Dar tristețea din ochii lui din ultimele două săptămâni aproape că îi îngropase inima. Fusese cel mai blând și cel mai înțelegător. O lăsase chiar ca în fiecare noapte să se retragă la culcare din timpul petrecerilor atunci când vedea că bate miezul nopții și ea cucăia adormită pe scaun. Ora ei de somn de până atunci nu trecuse de orele zece și încă încerca să se obișnuiască.