Prințesa Diavolului

36. Gânduri negre

36. Gânduri negre

      — O să cer o rochie din purpură! Și un voal auriu! O să fie splendid, o să vedeți! fata se foi nerăbdătoare în pat.

      Își trânti spatele pe așternuturi și rămase cu ochii ațintiți în tavan. Visa la un cor imens, la o grămadă de preoți care să-i binecuvânteze uniunea, la o trenă interminabilă...

      — Nimeni n-a zis că te măriți încă, Ioana! Victoria ciupi coarda lăutei.

      Cea de-a doua fiică a conducătorilor Cantacuzino se încruntă și își țuguie buzele. Trecu de pe spate pe burtă, lăsându-și bărbia în căușul palmelor.

      — Ba sigur că da! I-am auzit pe mama și tata! zâmbi în ciuda lor. O să fiu femeie măritată în curând! Și o să intru în cea mai nobilă casă din Transilvania! flutură din gene.

      Ileana oftă și trânti pelerina la care lucra în cufărul cu trusele de cusut. Se săturase să audă atâta vorbăraie despre un subiect prostesc!

      — Vorbești din cărți! Lucrezia e singura femeie măritată dintre noi toate! Iar familia nobilă despre care tot pălăvrăgești atâta e dușmanul ei de moarte! se aprinse.

      Ioana se ridică în capul oaselor și își aruncă pantofii din picioare ca să se poată cocoța cu totul în pat.

      — N-au nicio legătură cu Lucrezia! Sunt dușmanii soțului ei! Știi bine că eu n-aș permite să se întâmple nimic care s-o rănească în vreun fel! își netezi rochia.

      Ileana răsuflă ușurată și se lăsă moale pe pernele așezate peste pervazul rece. Ioana putea fi râzgâiată și copilăroasă, chiar puțin răutăcioasă uneori, dar știa prea bine că în inima ei își iubea familia. Nu ar fi lăsat niciodată să se întâmple ceva rău niciuneia dintre ele.

      Erau legate prin sânge și prin moștenire. Erau inseparabile, indiferent în ce colțuri ale lumii le-ar fi aruncat viața.

      — Lucrezia poate să-și părăsească soțul și să se întoarcă la noi. Poate să locuiască împreună cu mine și soțul meu dacă poftește. Așa n-o să fie în nicio primejdie... Ioana glăsui și le îngheță pe toate.

      Zdrăngănitul Victoriei luă sfârșit, iar Ileana își smuci capul de parcă cineva tocmai ar fi lovit-o direct în creștet. Până și micuța Măriuca se opri din joaca vioaie cu păpușa ca să asculte, știind că ceva nu era de bine.

      — Tu te auzi ce spui? Lucrezia n-o să facă asta în veci! Victoria puse instrumentul deoparte.

      — De ce? Ioana ridică din umeri. Doar nu-l iubește deja! Și nici de vreun copil n-am auzit ceva! Ține la noi toți mai mult decât la el! O să se bucure când o să afle că trebuie să vină acasă, știu eu! se legănă pe marginea baldachinului.

      Ioana era sigură pe vorbele ei. Atât de sigură, că putea să pună rămășag. Și așa sora ei cea mare plânsese și se văitase tot timpul! Măritișul nu era pentru ea. Întotdeauna se gândise la ea ca la o măicuță dintr-o mănăstire. Atât de neclintită, fermă și palidă ca o statuie. Inima ei însă, mare și plină de blândețe, trebuia să-și găsească liniștea în slujba Domnului. Toată lumea gândea lucrul ăsta, dar nimeni nu avea cutezanța să-l și rostească.