Prințesa Diavolului

10. Franciszka Halmi

     
10. Franciszka Halmi

      — Ți se pare că îmbătrânesc, Margit?

      Franciszka își subție buzele cu încăpățânare și își studie chipul în oglindă. Trecu îngrijorată cu degetele peste pielea încă moale, dar pătată de un rid sau două pe frunte și în dreptul ochilor.

      Servitoarea umflă pernele cu niște lovituri zdravene, evitând să-și ridice privirea.

      — Nicidecum, domniță! Sunteți proaspătă ca o zi de primăvară! zâmbi copilărește.

      Femeia nu fu însă mulțumită de răspunsul ei. Se încruntă pe dată și întoarse spatele oglinzii, rotindu-se în scaun.

      — Domniță? pufni. Până acum îmi spuneai numai madama! Ce-i cu tine? își trecu degetele prin onduleuri.

      Slujnica nu cuteză să-i răspundă. Roși, cu privirea pironită în podea și mâinile împreunate umil în față.

      — Vorbește, Margit! se răsti.

      Tresări și obrajii pistruiați i se cutremurară.

      — Avem o madama acum, domniță. Una singură. Principesa! abia îngână.

      Ochii felini se îngustară și mai mult. Linia fină a obrazului îi zvâcni și simți o usturime crâncenă în gură atunci când își mușcă limba.

      — Așa deci... șopti ca pentru ea.

      Umerii i se prăbușiră o clipă, pentru ca mai apoi să-i îndrepte la loc. Simțea că toate prin câte trecuse, tot ce îndurase, se duceau acum pe apa sâmbetei. Și totul pentru ce? Pentru o spălăcită plângăcioasă? O mucoasă pretențioasă?

      Și furia ei cea mai mare nici măcar nu se ivea din asta, ci din simplul fapt că, oricât s-ar fi chinuit, nu putea s-o urască.

      Se strecurase cât mai în spate printre demnitarii și ambasadorii strânși la intrare. O văzuse intrând pe poartă, apoi căzând din șa și ridicându-se râzând, cu încheietura umflându-i-se într-un mod nefiresc. O mare de păr alburiu alunecându-i pe spate de sub bonetă, un năsuc mic și înroșit de la aerul rece. Îi aruncase lui Lecarus un zâmbet recunoscător și îi adresase câteva cuvinte pe un glas la fel de dulce ca baclavaua turcilor.

      Avea o statură micuță și aproape că înjurase în barbă în clipa în care o văzuse. Până și ea simțea nevoia să fie ca o mamă pentru Lucrezia, să o protejeze și să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare de ce Principele și-ar fi dorit să o adăpostească sub aripa lui și să se îmblânzească. Piticania striga neajutorare prin fiecare ungher al ființei ei, din vârful pantofiorilor micuți până în creștetul capului.

      N-o putea deci urî, dar nici nu suporta s-o aibă în fața ochilor. Lucrezia fusese o norocoasă a sorții. Poate că atunci când Ursitoarea îi țesuse totul, vărsase toată suflarea de noroc asupra ei. Bogății, castele, frumusețe și un soț care părea să-i fie apropiat ca vârstă...

      Unele fete, așa ca ea, nu apucau nici să-și vadă părinții. Nici să crească la căldură și belșug, fără griji sau supărări... Principele era tot ce avea. Cu tot cu tăcerea și micile lui clipe de indiferență, trebuia să țină câtuși de puțin la ea. Iar lui nu avea să-i dea drumul și să i-l cedeze Lucreziei.

      — Treci să-mi legi rochia, Margit! se ridică din fața oglinzii.

      Se apucă încrâncenată cu mâinile de stâlpul baldachinului. Servitoarea trase cu putere de panglici, făcându-i coastele să o înțepe și să se îngusteze.