Prințesa Diavolului

37. Pala de vânt

37. Pala de vânt

      Urechile Lucreziei începuseră să țiuie, înfundate și acaparate cu totul de ciocnirile săbiilor grele ce străluceau sub cerul cenușiu ca metalul topit.

      Nu văzuse în viața ei un antrenament care să aibă loc între atâtea gărzi și soldați. Mai presus de toate, nu mai văzuse nimic atât de barbar încă din clipa în care cadavrele atârnate cu capetele în jos i se legănaseră în fața ochilor.

      Peste tot erau bufnete și smucituri, platoșe și scuturi ciocnite, răgete, mârâieli și strigăte. Ghetele bărbaților se afundau în iarba tăiată și zguduiau pământul din cauza vitezei. Îi văzuse scuipând sânge pe unii, îi auzise strigând după medic pe alții, ale căror costume căptușite cu lână nu rezistaseră loviturilor sau tăișurilor nemiloase.

      Însă cel mai mult și cel mai mult, Lucrezia rămăsese mută de uimire când îl zărise și pe Principe alăturându-li-se, cu ceva timp în urmă.

      Era ceva neobișnuit pentru ea, căci toți ceilalți regi de care auzise nu se amestecau la antrenamente cu restul armatei. Nici chiar tatăl ei nu o făcuse vreodată. În anii în care se aflase tânăr și în putere, își alegea mereu unul sau doi bărbați mai zdraveni și mai pricepuți cu care să-și măsoare forța. O făcea însă în prezența anumitor boieri și a familiei, nu în mijlocul unei armate sălbatice.

      Lucrezia mai știa și că un adevărat rege nu se arunca în sânul sângeros al bătăliei aproape niciodată. Pentru asta erau comandanții, generalii sau seneșalii. Un cap încoronat era umbra Domnului pe Pământ, nu un războinic avid după sânge.

      Ciudat mai era și Prințul în privința asta, căci făcea lucrurile exact pe dos, asemenea sălbăticiunilor neîmblânzite.

      — Când se încing prea tare de la efort, obișnuiesc să-și lepede scurteicile și cămășile. N-o s-o facă și acum totuși, cu Domnia Voastră prezentă... Maria se grăbi să îngâne.

      De obicei, Lucrezia ar fi roșit la gândul ăsta. Acum era mult prea învăluită de curiozitate și captată de prezența soțului ei în curtea fremătătoare.

      Îi vedea statura agilă și mișcările rapide, cum se plimba printre unii soldați și discuta cu ei. Spre deosebire de restul, purta o cămașă albă din olandă, fără nimic mai gros care să-i protejeze trupul de răni. Asta era ceva extrem de cutezător pentru un uzurpator. Nu se temea de vreun asasin ascuns? De vreun ucigaș care aștepta la pândă să-i străpungă inima cu o sabie și să-i fure tronul?

      De la balconul la care Lucrezia se afla, era absolut sigură că el nu o remarcase. Stătuse mai tot timpul întors, ceea ce îi oferea ei mai ușor prilejul să-l analizeze pe furiș.

      Ziua, aflată abia la prânz, era searbădă și monotonă, cu nori urâți și aer rece izbindu-se de ziduri din crestele munților.

      I se potrivea tot acest loc soțului ei. Oțelit și brutal, exact asemenea lui.

      Ce trebuia totuși să recunoască, erau bucătarii excepționali! Nu că bucatele aromate ale Savistei sau ale celorlalte bucătărese de acasă nu i-ar fi fost pe plac, dar servitorii de la bucătăriile de aici o răsfățau peste poate!

      Nu mai văzuse și nu mai gustase în viața ei atâtea feluri inedite de mâncare! Se apropia toiul verii, iar ea nu își amintea să fi primit de două ori același preparat de când se afla acolo! Presupunea că avea mai mulți bucătari și maeștrii veniți din țări și popoare diferite, căci erau mult prea multe rețete de ținut minte pentru un singur om!