Prințesa Diavolului

Preludiu

      Odată ca niciodată, pe când cerul se îmbina cu pământul, pe când Dunărea își întindea brațele spre marea înnegurată și pe când Carpații nu erau călcați de picior de om...

      Odată ca niciodată, când zorii se contopeau cu amurgul, se înălța falnic un castel...

      Ascuns în inima Transilvaniei, adăpostit de codrii neatinși și întrecut în măreție doar de crestele sălbatice ale munților, și-a tăinuit povestea de urechile curioșilor timp de secole.

      Fusese castelul acesta construit, se spune, la porunca unui Principe însângerat, un războinic ce-a măcelărit armate și și-a cucerit regatul de la prima cărămidă, cu propriul sânge drept tăgadă.

      Și cruzimea acestui Prinț întunecat, se știe, străbătea pe atunci hotarele lumii întregi. Legendele toate întinau și îngrozeau gândurile oricui le era hărăzit să le audă.

      Neștiut luase ființă acest lord al morților. Băgase spaima în toți, de la supuși la regi și împărați. Oamenilor le era de ajuns să îi audă numele. Își făceau cruce, murmurau o rugă și se cutremurau cu gândul la fiul Dracului.

      Se hrănea cu sânge, se zicea peste tot. Își înconjurase palatul de morți atârnânzi, înfipți cu trupurile în țepe ascuțite.

      Își ademenea dușmanii la ospețe. Îi hrănea și-i îmbia cu băuturi. Apoi îi smulgea de la masă și le aducea sfârșitul, agățându-i și spintecându-i, preschimbându-le corpurile în hrană pentru ciori și șoimi.

      Legendele își întindeau ghearele pretutindeni. Îi storcea de sângele cu care se hrănea apoi. Rămânea neschimbat cu trecerea anilor trăgându-și seva din chinurile de moarte ale dușmanilor.

      Alții, mai îngroziți, auzeau de peste tot cum Principele scurgea lichidul vieții din cei damnați ca să i-l dăruiască soției sale. Ursita lui era o zână cu plete de aur din Valahia. Ca să rămână veșnic tânără și strălucitoare, se îmbăia în sângele smuls de al ei soț de la dușmani.

      Și când reginei lui nectarul vieții nu-i mai era de ajuns, Diavolul osândea oameni nevinovați ca să i-l poată oferi. Fecioare, tineri, mame și copii... Toate ca să-i sature pofta neîmblânzită.

      Ajunseseră astfel cei doi domnitori, regele și regina Transilvaniei, spaima întregului pământ. Dușmanii nu cutezau să-i provoace, regii nu îndrăzneau să le declare războiul.

      Sultanul nu le rostea numele, regele Ungariei nu le trecea cuvântul. Hoții nu mai tâlhăreau, nevrednicii nu mai omorau și nimeni nu mai jefuia nici măcar o pană.

      Ba chiar lăsase Principele, umbla din gură-n gură vorba, un pocal de aur pe-o fântână. Oricine putea bea cu el, de-apoi o așeza la locul său. Și-atât era conducătorul de respectat și de temut, că pe tot timpul domniei sale cupa neprețuită nu s-a clintit de pe marginea fântânii.

      Numele lor, încă de pe vremea în care stăpâneau ținuturile principatelor, s-au pierdut în negura timpurilor. Prințul, auzindu-se despre el că și-a vândut sufletul Necuratului, era știut drept Dracul sau Dragonul.

      Întunecatul castel în care-și construiseră Curtea era numit în feluri neînchipuite.

      Palatul Dracilor, zvonindu-se că la miezul nopții, dintr-o fântână ascunsă sub el, se deschidea Iadul și toate sufletele chinuite se arătau până-n zori ca să slujească celor doi stăpâni.

      Castelul Lupilor, de la haitele de lupi care înconjuraseră cetatea pe toate părțile, așteptând cadavrele și capetele osândiților să fie aruncate din vârful porților ca să le sfâșie între fălci.

      Fusese numit într-un timp și Cuibul Crăieselor, cântântându-se despre obiceiul Principesei, cea mai mare peste zâne în măreție, de-aș chema suratele la scăpăratul soarelui s-o îmbăieze în laptele mărgăritarelor și să-i sufle părul cu scântei de aur rupte din stele.

      Asta se credea pe-atunci despre femeia adorată a Dragonului, căci oricine o zărea nu-și putea explica altfel pielea albă și tinerețea vrăjitorească.

      Și-apoi, cu anii scurgându-se, într-o zi cu vifor, trecând pe la fântâna înghețată, o copiliță a băgat de seamă cum cupa de aur dispăruse.

      S-a știut din acea clipă că stăpânul tărâmului nu se mai găsea în viață, căci domnia lui își găsise sfârșitul.

      S-au zis multe și, cu tot cu basmele țesute în jurul lor, domnitorilor li s-a dus dorul pentru dreptatea și prosperitatea principatelor în timpul cârmuirii lor.

      Mulți regi spuneau că cei doi le-au trecut granițele, și mai mulți se lăudau că le fuseseră gazde. Dușmani își afirmau măreția, dând de veste că-i agățaseră capul Prințului într-un par. Când însă oamenii veneau să se convingă, nu se găsea nimic acolo.

      Tătari, bei și pașe, ba chiar eunuci și calfe de-ale sultanului, strigau cum zâna Prințului fusese capturată și ținută de fiecare în haremul propriu, încuiată ca o pasăre scumpă într-o colivie poleită cu aur.

      Așa s-au spus povești timp de secole. Unii vorbeau despre moartea lor, alții despre fuga celor doi. Tinerii înfloreau mereu ce povesteau bătrânii.

      Cei necopți, perechi de îndrăgostiți, spuneau cum lumina Principesei arsese ca o lumânare în tot întunericul Dragonului, așa că zâna se stinsese cu zile.

      Dușmanii și răuvoitorii răspândeau vestea că Prințul nu mai avea sânge pe care să-l bea, iar Crăiasa lui îi ducea și ea lipsa fiindcă îi trebuia lichidul vieții ca să se cufunde în el. Așa că plecaseră să-și așeze regatul în alte locuri, cu mai multe vieți de curmat.

      Poveștile și legendele au străbătut toate scurgerea veacurilor. S-au dat uitării în văzduh pentru puțin timp, apoi s-au reîntors, mai întunecate și mai cufundate în mister.

      Castelul între ale cărui ziduri a fost scrisă viața stăpânilor săi a fost de negăsit. Se spunea că munții se îngustaseră și codrii se strânseseră pâlc în jurul lui ca să-l ferească de picior de străin.

      Porțile n-aveau să se deschidă decât în clipa în care Prințul însuși avea să se arate în fața lor. Lupii aveau să înceapă iarăși să urle, munții și pădurile să se zguduie ca să-i arate calea.

      S-au spus și s-au șters atâtea, ca rândurile unei cărți prăfuite, încât povestea adevărată a fost uitată și îngropată.

      Unii pretind c-o știu, alții că le e teamă s-o rostească. Vedeți voi, toți aceia mint.

      Căci singura poveste, cea adevărată, despre Prințul însângerat și-a lui sortită, e așternută în rândurile ce urmează...