31. Era regilor
Iubire.
Iubire.
Iubire.
Ce netot inventase un asemenea cuvânt?
Pesemne că vreunul dintre filozofii aceia greci care nu aveau cu ce să-și piardă vremea în viața de zi cu zi!
De unde ar fi trebuit el să știe dacă voia ca cineva să-și riște viața pentru el? Traversând un câmp de bătălie doar ca să-i audă vocea...
Atâtea prostii desprinse de basmele de adormit copiii!
El nu fusese iubit! Nu fusese nici măcar dorit sau primit cu brațele deschise în clipa în care venise pe lume.
Ești tolerat. Nimic mai mult decât atât. Nu uita asta, copile.
Tolerat.
Îndurat de parcă ar fi fost o molimă.
Suportat. Nici măcar acceptat în adevăratul sens al cuvântului.
Hrănit cât să nu moară de foame, luat în seamă doar atunci când era musai să se arate în prezența cuiva. Și atunci i se cerea să zâmbească necontenit, până când îl dureau obrajii, ca să facă o impresie frumoasă.
Nu avusese vreo casă sau un loc pe care să îl numească al lui. Nu se aflase niciodată acasă.
Nu fusese oblojit și îngrijit decât de două femei în copilărie – bunica lui și o doică bătrână. Și acelea îi arătaseră bunătate mai mult din milă.
Nu fusese nici prima alegere a nimănui. Fusese, în schimb, o greșeală. Un eșec. Un ciob zgâriat și crăpat, care strica perfecțiunea unei oglinzi imaculate.
Dar, pe toți diavolii din Iad, el nu-și plângea niciodată de milă!
Nu ducea lipsă de nimic! Nu se întrista și nici nu lăsa amintirile copilăriei să-i otrăvească mintea!
Făcuse ce trebuia înfăptuit ca să-și împlinească menirea.
Un regat. Un tron. O armată... Toate acestea și mult mai multe erau numai ale lui!
Și ar fi vrut numai să vadă un invadator nenorocit încercând să-i smulgă ceea ce căpătase prin luptă dreaptă! L-ar fi îngropat de viu, aruncând cu proprii pumni țărâna care să-l sufoce!
— Unde ai...
Lecarus încremeni cu gura întredeschisă când trecu pe lângă el fără să se oprească. Îi auzi tropăiturile cizmelor bubuind în podea, alergând să-l prindă din urmă pe coridoare.
— Am avut ceva de rezolvat! îl lămuri în felul lui ambiguu.
Lucrezia era un ceva? Mai mult ca sigur că nu putea fi numită astfel, dar era târziu să-și ia înapoi vorbele.
— Ceva... îl auzi cum repetă. Ce anume? ajunse umăr la umăr cu el.
Servitorii se grăbiră să-și lipească spinările de pereți ca să-i facă loc să treacă, iar ușile larg deschise de către străjeri începură a scoate niște zgomote infernale.
Ochii îi obosiseră de la atâta lumină, iar toate respirațiile, șoaptele și mormăiturile îi loveau mintea ca un bici.
— Începi să sari calul, bătrâne! îl avertiză. Treburile mele mă privesc numai pe mine! își aranjă mânecile și își netezi pieptarul.
CITEȘTI
Prințesa Diavolului
Vampire|Prințesa Diavolului| Lucrezia ar face orice i-ar sta în putere pentru a-și apăra poporul și a pune la adăpost Neamul Cantacuzinilor. E datoria ei în calitate de moștenitoare și și-ar încredința sufletul până și Necuratului. Dar Iadul nu...
