Prințesa Diavolului

27. Foc și sânge

// Am găsit și melodia perfectă pentru Principe. :) Vioara aia e ceva absolut divin, însă genul cântecului nu e deloc pentru toată lumea. Ori îl urâți din prima secundă și-l opriți, ori vă cufundați în povestea unui războinic și îl ascultați până la final. Sper să fie a doua variantă! ;) Eu am gusturi eclectice, deci dați-mi de știre cum a fost pentru voi. //

27. Foc și sânge

      Legendarul Arthur devenise rege după ce o smulsese pe Excalibur din stâncă și se înfățișase înaintea tuturor ca moștenitorul de drept. Sabia îi oferise forță și puteri nețărmuite.

      Principele își modelase singur sabia, topită în sângele celor uciși și pătată cu moartea scursă din ochii dușmanilor. Cu tăișul ascuțit din nou și din nou, săpând în carne ca într-un mormânt, arma devenise parte din el, la fel cum Commodus i se preschimbase în cel mai de încredere camarad pe câmpul de luptă.

      Doica lui obișnuia să-i spună cum Arthur ucisese de unul singur 960 de oameni în Bătălia de la Mons Badonicus.

      Bunica lui îi spusese să nu se mai încreadă în poveștile unor regi morți și să-și făurească propriul destin.

      Dar ce însemna de fapt destinul, se trezea de multe ori întrebându-se. Cine îl țesea? Chiar ursitoarele sau mâna proprie a omului?

      E frumos să te naști în purpură, ca moștenitor.

      E însă mitic să treci țara prin foc și sânge ca să iei ce-ți aparține.

      Iisus îl privea cu ochii năpădiți de durere, răstignit pe crucea agățată de perete. Picături de sânge pătau marmura sculptată și culoarea albă a statuetei. Coroana de spini îi cădea strâmbă pe-o parte, spre mâinile străpunse de cuie.

      Nu știa când stătuse ultima dată îngenuncheat în fața unei cruci. Se simțea slăbit și murdar, cu o conștiință tulburată de negură.

      De afară se auzea clopotul care chema curtenii la slujba de dimineață. El rămase cu privirea aplecată spre sabia pe care o așezase pe podea de-a curmezișul, chiar în fața lui.

      Nu se ruga, căci avusese atâtea ocazii în care să i se demonstreze că rugile nu făceau nimic. Avea însă nevoie de un strop de liniște, iar camerele lui Lecarus erau singurele în care putea găsi și asta, dar și un altar improvizat într-un mic colț. Apartamentul sfătuitorului era singurul în care se încumeta să se expună slăbit de prezența celor sfinte.

      Principele se lepădase de orice însemn al credinței și arsese toate crucile și rozariurile din încăperile sale. Nobilii îl priviseră ca pe un eretic care-și întorcea fața de la Dumnezeu, neștiind însă că acesta era un preț pe care el trebuia să-l plătească.

      Fusese oare Dumnezeu cel care îi dăruise tronul și tot el cel care plănuia acum să i-l ia înapoi? Conta credința atât de mult pentru divinitate? Sau doar pentru oamenii nesăbuiți, orbi ca niște animale proaste?

      — Te confesezi Domnului? Lecarus îl bătu pe umăr.

      Reflexele lui, deși reduse și încetinite, fură suficiente ca să înhațe sabia și să-l trântească pe Báthory la podea izbindu-l în genunchi cu brațul.