Prințesa Diavolului

6. Șarpele din sân

6. Șarpele din sân

      Într-o încăpere răcoroasă, luminată numai de pâlpâirea caldă a flăcărilor din torțele ce împrejmuiau zidurile întunecate, o pereche de glasuri se contopeau într-un geamăt cald și aproape cutremurător.

      Corpul subțire al femeii se arcuia ca un șarpe pe sub cel al bărbatului, foindu-se și împingându-se în așternuturi, oftând și modelându-se în special pentru plăcerea celui care își trecea buzele de foc peste pielea ei doritoare.

      Se agăța de el ca o disperată, ca o muritoare de sete în cea mai aridă câmpie din lume. Îi tachina linia gâtului, apoi lobul urechii. Avea însă grijă să se țină departe de buzele lui chiar și în cele mai pătimașe clipe de plăcere.

      Atâtea nopți și zile și nici măcar un unic sărut de la el...

      Oftă mai mult din amărăciune decât din plăcere. Însă, ca să îngroape povara, își ascunse chipul în umărul lui și își înfipse unghiile în carnea spatelui care se contracta nebunește.

      Pielea lui avea un miros dumnezeiesc. Bergamotă, santal, labdanum și poate chiar un strop de tămâie, cu toate că știa că nu mai pusese piciorul într-o biserică de ani buni. Orice ar fi fost, era ceva nebunesc, ceva ce adora să rămână lipit de pielea ei atunci când totul se termina.

      Auzi un nou geamăt și își dădu seama că era al ei. Nu reuși să-și țină ochii deschiși atunci când valul de plăcere o zdrobi, ci doar să-și muște limba și să se agațe de el, care o urmă în satisfacție după alte câteva mișcări drăcești și istovitoare.

      Vru să-l țină captiv înăuntrul ei și îi înlănțui bazinul cu picioarele. Ochii înghețați zvâcniră deasupra ei. Îi ridică bărbia printr-o mișcare bruscă și dureroasă. Femeia schelălăi de spaimă și se dezlipi de el, lăsându-l să se desprindă de ea și să-și dea drumul în afara ei.

      Respiră îngrozită, încercând să-și potolească bătăile inimii. Se gândi că scăpase și avea câteva clipe de liniște înainte ca el să-și tragă sufletul și să-și vină în fire.

      În schimb, încă asudat și expirând sacadat, cu ochii sticloși și părul căzându-i pe frunte, Principele îi captură gâtul în palmă și apăsă ușor, împingându-i greutatea printre pernele șifonate.

      Icni speriată și căscă ochii asemenea unei căprioare rănite.

      — Stăpâne... se chinui să-l înduplece.

      Strânsoarea se înăspri. Femeia tuși cu teroarea plutindu-i în ochi. Își duse ambele mâini peste a lui, încercând să-l îmblânzească.

      — Te-am mai avertizat o dată, Franciszka! Prințul mârâi. Nu îndrăznești să mă sfidezi! Joci după regulile mele, altfel...

      — Iertare! scânci. Implor iertare... N-am să mai cutez altcândva, promit! răsuflă. Te rog, stăpâne... își afundă unghiile în mâna lui.

      Ochii îi străluciră de parcă ar fi fost aprinși de însuși Necuratul. Buzele îi zvâcniră într-o urmă de zâmbet mișelesc și mâna masivă îi eliberă gâtul.

      Franciszka înghiți de mai multe ori în sec, vrând să se convingă că era încă în viață și nu îi frânsese gâtul așa cum ar fi frânt o trestie. Își adună toată cutezanța și se întinse după un colț de pătură. Nu era suficient că rănile din urmă cu o noapte nu i se vindecaseră, acum apăsase și el tot în același loc, în dreptul venei, cu degetele înghețate, făcându-le să pulseze de usturime.