Prințesa Diavolului

18. O ultimă dorință

 
18. O ultimă dorință

      — Iar ăsta... Ăsta este un fluturaș! degetele subțiri i se încârligară și formară umbra unor aripi pe perete.

      Principele o privi. Era peste puterea lui de înțelegere cum de cineva putea zâmbi și putea râde chiar și în asemenea clipe. Doar uitându-se la mâinile mici și împânzite de pete și simțea cum îi vine să tăbărască pe medicii idioți!

      — Acum ghicește ce-i asta! șopti și își alipi ambele mâini în dreptul lumânării.

      Când își ridică brațele, mânecile cămășii îi alunecară și dădură la iveală tăieturile pe care doctorii le făcuseră ca să-i ia sânge. Unele prinseseră deja crustă, altele erau proaspete și strânse cu pânză.

      — Haide, ghici! îl îndemnă.

      Își foi capul pe pernă și îl privi ca un copil obosit. Neiro stătea în pat, grămadă la picioarele ei ascunse de pătură. Marte și Mithras stăteau de-o parte și de alta a fotoliului pe care se așezase el ca să o poată veghea nestingherit.

      — O să ghicesc dacă o să mănânci apoi! o condiționă.

      Lucrezia se îmbufnă pe dată. De fapt, nu mai avea energia să facă asta. Doar își răsfrânse buzele și clipi încetinit cu pleoapele umflate. Reușise să înghită trei dumicați dintr-o ciorbă în tot atâtea zile. Și până și aceia fuseseră un chin.

      — N-ai să ghicești! mormăi răgușit. Dar o să încerc să mănânc oricum. Acum spune ce vezi! își linse buzele crăpate.

      Oftă și își luă ochii de la trupul silfid ascuns în patul uriaș. Era ca și cum ar fi privit o umbră cu părul de aur.

      — E o pasăre... își înclină capul ca să privească mai bine. Cred... se încruntă.

      Problema cu jocurile de umbre ale Lucreziei era că avea degete mult prea micuțe ca siluetele să-i reușească. Modela inimioare, iepurași și fluturi. Orice altceva arăta identic pentru el. Ea putea însă să-și îngrămădească mâinile și să-l mustre că el nu zărea unicornul plămădit de ele. Mintea ei era un curcubeu care pe el îl obosea și îl lăsa fără grai.

      — Bine... Dar ce fel de pasăre? Păsări sunt multe... mișcă din mâini.

      Îi făcu jocul și își miji privirea.

      — Un corb, rosti încrezător.

      — Tu vezi corbi peste tot. Mai încearcă! chicoti.

      — Un șoim. Sau o acvilă... O bufniță? ridică din umeri.

      Nu-i venea să creadă că se juca de-a ghicitul!

      Lucrezia tuși înfuriată. Ridică o pereche de ochi scandalizați spre el.

      — De ce numești doar păsări din astea rele? bombăni.

      — Rele?

      — Prădătoare! Nu toate vânează șoricei și veverițe! Mai sunt și blânde! îl mustră.

      Se gândi la porumbelul ei alb care urma să fie adăugat peste corbul lui. Cusătoresele se opriseră însă, neștiind dacă va mai fi nevoie de noile flamuri odată ce Lucrezia ar fi murit.

      — Ăsta e un păun! Vezi? strânse palma și ceea ce trebuia să fie coada dispăru din umbră asemenea unui evantai.

      Principele zâmbi ascuns și îi schimbă compresa uscată de pe frunte cu una umezită. Lucrezia strâmbă din nas la apariția mirosului înecăcios de oțet, dar nu se plânse.