Prințesa Diavolului

28. Boszorkány

      28. Boszorkány

      — Chiar ar trebui plantate mai multe feluri de flori aici! Sunt atâtea grădini și atâtea locuri libere! Lucrezia mirosi timid un liliac.

      Gisella de repezi rapid cu o foarfecă spre crenguța împodobită cu floricele înstelate.

      — Oh, Dumnezeule, nu! Oprește-te! fata o prinse de braț. Nu tăiem nimic! se încruntă.

      Doamnele ei de onoare se priviră întrebător. Nu păreau să o înțeleagă.

      — Dar, madama... Ați spus că vă doriți să împletiți o coroniță! Maria îi zâmbi.

      Lucrezia își plimbă ochii triști în jur. Peisajul era atât de dezolant! O arhitectură atât de frumoasă și atâta loc pentru grădini, dar flori atât de puține și rare! Unde era culoarea? Unde era toată viața? De ce trebuia să arate totul așa... cenușiu?

      — Mi-am dorit o coroniță înainte să văd că abia de există flori! Stăpânul vostru e așa de crud, că nici lor nu le permite să trăiască? Îi place să vadă numai praf și morți în jurul lui? bombăni furioasă.

      Își strânse fustele și își mișcă degetele străjuite de mănușă. Nu se simțise nici măcar o secundă în largul ei în acel castel. Cu toate privirile scrutătoare și bărbații care îi rânjeau ca niște jderi. Ca și cum ei ar fi știut cu toții ceva ce ea nu aflase...

      Și s-or fi temând ei de Principe, dar pe ea o disprețuiau și în față îi rămâneau încă ostili. Se simțise atât de singură, încât se gândise că florile aveau s-o înveselească. Îl oprise chiar și pe Lecarus ca să-i reamintească de Ana. Și pe Nela s-ar fi bucurat din tot sufletul s-o revadă, dar o slujnică era deja prea mult...

      — Sunt sigură că stăpânul nu are de-a face cu creșterea florilor! Nu e un om atât de rău încât să...

      — Oh, dar este! Este un om rău! Un om oribil! o întrerupse pe Maria cu un glas arzător.

      Tremura din toți rărunchii. Numai gândindu-se la servitorii muți și la modul în care îi strivise ei gâtul! Îi rămăsese o vânătaie verzuie și o durea tare atunci când înghițea.

      Și felul odios în care îi zâmbise! Îi făcea plăcere s-o vadă mereu îngrozită și călcată în picioare?

      Poate că era chiar el cel care îi asmuțise pe spătari împotriva ei! Nici măcar ambasadorii nu-i mai vorbiseră. O salutaseră din cap și îi aruncaseră o privire din obligație, dar nimic mai mult decât asta!

      Își dăduseră seama, pesemne, că nu se afla în grațiile soțului ei și că nu îi era pe plac; că nu avea să beneficieze de suportul lui și nu avea s-o apere în fața lor. Era pe cont propriu!

      Zguduitura clopotului o readuse în simțiri. Toată lumea, de la nobili la slugi, se grăbea spre capelă. Lucrezia nu mai observase atâta agitație și vorbăreală în drum spre o slujbă niciodată în viață.

      — Toți merg la mesă? își împreună mâinile în față și se opri în dreptul unor trepte pietruite.

      Planul palatului era unul alambicat și ingenios, chiar și afară. Existau nenumărate scări și pasaje, coloane și coridoare exterioare. Două turnuri se uneau chiar printr-un labirint modelat dintr-un gard viu.