Prințesa Diavolului

15. Iubire Terestră

     
15. Iubire Terestră

      — Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană
     Tu din tronul tău scăpărând lumină,
     Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână
    Nici în aleanuri.

    "Cine te supără? 
    Persuasiunea pe cine vrei să      convingă? 
    În curând cea care fuge acum de tine te va urmări, 
    şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi."

      Ochii luminoși ai Lucreziei urmăreau captivați curburile trupurilor din pictura de pe tavan. Părul sublim al Venerei unduindu-se în briza dulce, apoi scoica deschisă ce o dădea la iveală, proaspătă, tânără și lipsită de pată. Cei doi zefiri încârligați suflând-o cu aer răcoros și divina nimfă ce se repede să-i acopere goliciunea intactă...

      Odată ce isprăvi cu versurile rostite melodios cu glasul dulce, liniștea absolută se adânci și mai tare. Doamnele ei, împrăștiate peste tot prin dormitor, stăteau cu gurile căscate și obrajii îmbujorați. Vedeau în tânăra stăpână, așa cum stătea printre așternuturi diafane cu părul împrăștiat peste tot pe perne, reflecția lui Venus cea aflată pe tavan, chiar deasupra patului ei.

      Ilona lăsă acul din mână și începu să aplaude frenetic recitarea poeziei. Celelalte o urmară și în curând încăperea se umplu de sunetul palmelor lipite. Lucrezia tresări. Nici măcar nu realizase că rostise acele versuri cu voce tare.

      Adormise plângând, iar capul îi zvâcnea și acum într-o durere îngrozitoare. Tusea îi strângea pieptul ca într-o menghină și mâncărimile lăsate de purici se înrăutățiseră peste noapte, căci pielea o ardea.

      Se trezise cu ochi umflați și pufoși, lăsase doamnele de onoare să o ajute să se îmbăieze, apoi se trântise în pat. Trecuseră multe ceasuri de atunci și continua să zacă printre așternuturile albe. Refuzase să se lase îmbrăcată și nu mai dorise să-și părăsească dormitorul.

      Se holba la pictura lui Botticelli și suspina gâtuit, cu gândul la Târgoviște. Îi era dor de mama ei, care ar fi mângâiat-o și sărutat-o până când i-ar fi alungat orice urmă de tristețe. De Ioana, care s-o tragă glumeț de păr și să o forțeze să iasă afară. Îi era dor de muzica Victoriei, de blândețea Ileanei și de țopăiturile Măriucăi în patul ei. De tatăl ei, care s-ar fi plimbat cu ea prin livadă, apoi de Ana, care se juca și o stropea atunci când o îmbăia; nu tăcea mâlc și ofta așa cum făceau acum doamnele ei de onoare.

      Îi era dor de acasă și tot ce voia să facă era să plângă. De ce nu l-o fi lăsat pe Principe s-o alunge? Și așa nu era bună de nimic! Nu se descurca niciun strop cu un soț care o ura, cu amanta lui și cu o curte străină... Nu se descurca deloc și ținea umbră pământului degeaba! Era o proastă și o netoată!

       — Sunt niște versuri încântătoare, madama! Cine le-a compus? Gisella încercă să o scoată din tăcere.

      Le privi cu ochii umezi și observă că toate o priveau cu o milă nețărmuită. Tuși în batistă și hârâi până când Maria se repezi spre ea cu apă și siropul de la Borroni.

      Lucrezia bău apa proaspătă, dar refuză siropul. Avea un gust oribil și amăreala îi rămânea în gât ceasuri întregi.

      — E o poetă din Grecia Antică... șopti atât de slab încât toate fetele fură nevoite să se apropie ca să o audă.

      — O femeie le-a scris? Ilona se minună și se cocoță pe marginea patului.

      Lucrezia zâmbi. Se strânseră în jurul ei ca un stol multicolor de păsări.