Prințesa Diavolului

5. Soția Principelui

     
5. Soția Principelui

      În prima zi a Florarului, Raiul însuși parcă se pogorâse pe pământ să sfințească acea zi de sărbătoare.

      Toată Valea Argeșului era împodobită de flori și iarbă verde, de copaci din care zburau peste tot în aer floricele de cireș, de parfum de liliac și trandafiri proaspăt îmbobociți. Râul curgea molcom și strălucitor la vale, sclipind în soare ca un mărgăritar. Valurile încăpățânate lăsau să se întrevadă câte un peștișor mai mare, sau duceau mai departe petalele care ajungeau să plutească pe apa parfumată.

      Mănăstirea Curtea de Argeș mustea de lume de la un capăt la altul. Preoțimea sfințea încă de dimineață curtea, grădinile și mormintele călugărilor. Sătenii, stând cu gurile căscate într-o mare de lume care se îmbulzea și aștepta nerăbdătoare, își făceau cruci cu disperare, îngânau rugăciuni și ridicau urări de bogăție și fericire pentru nunta care trebuia să înceapă.

      Lucrezia pusese să se împartă pâine proaspătă și vin, precum și săculeți întregi de ducați munteni pe care să-i arunce mulțimii în semn de primă pomană ca femeie măritată.

      Și, din lectica închisă care se apropia încet, ca nu cumva să zdruncine mireasa, fiica domnitorului privea cu jind la frumusețea femeilor care își însoțiseră soții și tații din Țara Munților tocmai până în tărâmul vlahilor.

      Transilvănencele aveau un cu totul alt port. Rochiile lor erau croite în culori arzătoare și strălucitoare, cu despicătura decolteului mult mai adâncă și poalele largi, în straturi și falduri care curgeau în jurul lor precum norii. Taliile le aveau strânse în corsete strâmte, iar pantofii lor scumpi aveau tălpi un strop mai înalte spre călcâie, scoțând un sunet încântător atunci când mergeau, ca un țăcănit melodios.

      Nu țineau pe cap văluri sau năframe, fie ele măritate sau nu. Își păstrau cu semeție creștetele descoperite, purtându-și părul răsucit, buclat și coafat în cele mai minunate moduri, ridicându-l de pe ceafă, împletindu-l sau umplându-l cu agrafe și nestemate. Ba de ceva, Lucrezia observase cu gura căscată, cele nobile își presărau în onduleuri prafuri strălucitoare de aur sau argint, arătând ca niște zeițe păgâne.

      Iar bărbaților lor, spre nedumerirea și surprinderea ei, păreau să le placă toate acestea la nebunie. Le sărutau fără rușine, le prindeau de mijloc și le strângeau în brațe cu patos, râzând și șoptindu-le tot felul de lucruri la ureche.

      Pesemne că și Principele tot astfel se comporta și tot asemenea domnițe prefera să aibă în preajma lui, altfel moda atât de libertină n-ar fi fost permisă.

      — Mai au puțin și-l aduc pe Papă-n țară! Vor să ne facă papistași* pe toți! Ia uite-i cum se holbează la preoții noștri! Simonetta izbucni din dreapta sa.

      Trăsura întâlni o groapă mică și le zgâlțâi ușor. Lucrezia își strânse mâinile în poală. Privea cu teamă la rochia ei albastră, înroșindu-se la gândul că nu o să fie deloc o mireasă frumoasă. Avea și ea safire în păr și bijuterii care s-o împodobească, dar se apropia măcar de splendoarea celorlalte?

      Pe lângă asta, parcă nici nu mai știa cum să respire de emoții. Panglicile corsetului o strângeau și pieptul i se izbea în cușca de mătase azurie și lucioasă. Norocul ei că adia un vânticel ușor afară, altfel ar fi nădușit cu totul cu părul desfăcut, curgând tot în jurul ei pe sub vălul alb.

      Mama ei continua să sporovăiască lângă ea. Ba că nu se cădea ca niște femei nobile și măritate să umble fără legăturile de plasă bătute în nestemate în care să-și țină părul, ba că fețele străinilor erau mohorâte din cauza nunții ortodoxe. Se plânse și că Lecarus nu oferise încă darurile pe care Principele i le trimisese și cu minunăția cărora umpluse atâtea căruțe.