Prințesa Diavolului

11. Divina Lucrezia

11. Divina Lucrezia

      — Madonna, Sandro Botticelli* se răsucește pesemne în mormânt că nu a reușit să vă întâlnească chipul și să-l aștearnă pe pânză! Sunteți divină! Simonetta Vespucci* ar păli pe lângă dumneavoastră!

      Lucrezia chicoti, deși ochii ei erau ațintiți spre creneluri, acolo unde Lecarus discuta mohorât cu o doamnă de o frumusețe întunecată.

      — Sunt sigură că ar face-o, messer! Mai ales că madonna Vespucci e moartă de aproape cincizeci de ani deja! răspunse în italiană.

      Messer Borroni o privi năucit, izbucnind apoi într-un râset plin de admirație. Nu îi atingea pielea și trupul așa cum ar fi trebuit să facă un medic, dar nici așa cum ar fi făcut-o un bărbat îndrăgostit. Părea pur și simplu uimit și fascinat, abia îndrăznind să respire în apropierea ei.

      Privirea lui caldă îi mângâia umerii și nici măcar nu își lipea cu adevărat urechea de spatele ei. Părul grizonat îi mai aluneca din când în ochi, dar nu îl interesa câtuși de puțin. Trecea cu degetele peste mușcăturile uscate de purici, ofta că o asemenea piele era prihănită, apoi începea să murmure rețete de tincturi și unguente.

      — Divina, divina... îl auzi bombănind în timp ce pleca să-și ia carnețelul cu rețete.

      Lucrezia îi făcu un semn abia observabil Mariei. Fata, aflată în pragul terasei, se apropie cu grație și se opri în spatele scaunului.

      — Cine e aceea? își ridică ochii spre creneluri.

      Maria, discretă și tăcută, urmări traiectoria privirii. Se aplecă apoi și își aduse buzele aproape de urechea stăpânei. Lucrezia, simțind că era privită, eliberă un râset fals și cristalin, dând impresia că fata îi șoptea ceva amuzant.

      — Cea despre care v-am vorbit, madama. Franciszka Halmi... gânguri și îi aranjă buclele.

      Ochii fetei se măriră pe dată și gura mică i se întredeschise. Rămase hipnotizată de frumusețea pletelor negre și dese, de culoarea înfocată a pielii perfecte și croiala rochiei argintii. Și, cu tot sângele prețios care îi curgea prin vene, Lucrezia se simți prin contrast ștearsă și insipidă.

      — Oh... Deci ea este... Prietena soțului meu! bâigui și roși ca lovită de febră.

      Tusea îi prinse din nou gâtul într-o menghină și se cutremură în scaun. Ceva parcă o îndemnă să-și ridice ochii spre Franciszka exact atunci când femeia se lăsa într-o reverență. Se încruntă confuză, fiindcă Lecarus plecase și nu era nimeni care să fi trebuit salutat în apropierea ei.

      Îi urmări ochii pătimași și aprinși de o licărire pe care Lucrezia nu o putea înțelege. Și atunci îl văzu la fereastră, făcându-i femeii înfocate un semn aprobator din bărbie. Franciszka o luă imediat din loc. Bărbia Lucreziei începu să tremure.

      — Nu e numai o simplă... prietenă, madama! Ea și stăpânul... Între ei se petrec lucruri care s-ar cuveni mai degrabă unor oameni căsătoriți de Sfânta Biserică. Nu știu dacă ați văzut...

      — Am văzut, Maria! o opri. Nu sunt chioară și nici proastă! se înecă furioasă cu tusea.

      De ce trebuia ea să fie cea bolnăvicioasă? Cea ținută ca într-un glob de sticlă, fără să i se spună cum să fie mai plăcută față de soțul ei? Cum trebuia să se comporte ca să vadă și în ea ce găsea în Franciszka?