Prințesa Diavolului

8. Non ducor, duco

   

8. Non ducor, duco

      — Eu m-am umplut de purici, Lecarus. Tu nu? o struni pe Primavere în dreptul bărbatului și zâmbi strâmb.

      El se mulțumi să hohotească amuzat și să clatine neîncrezător din cap. Gascone, calul său de culoarea vinului vechi, necheză și el ca și cum ar fi râs de ea.

      — Mă îndoiesc serios, madama! Nicio ființă vie n-ar cuteza să atingă o piele sau un păr atât de divine! strânse hățurile în pumni.

      Dar Lucrezia nu glumea câtuși de puțin, cu toate că se străduia de-a dreptul să nu se plângă. Vremea fusese bună și merindele suficiente în primele două zile. Apoi mâncarea începuse să se termine, caii să obosească și vremea să le stea împotrivă.

      Cerul se mohorâse, ascunzând soarele, iar ploaia nu contenise să răzbească din toate părțile. Până să apuce să descalece și să urce în trăsură, apa o udase până la piele. Rochia de schimb era în cufărul legat. Durase mult să-l desprindă din bagaje și să-l descuie. Stătuse udă aproape un ceas întreg, începuse să facă febră și toată lumea înnebunise de spaimă.

      Lecarus căutase ca un smintit un han și se opriseră acolo. Băuse vin fiert ca să-și revină din frigurile care o apucaseră, iar febra încetase să mai crească. Rămăsese însă de atunci cu o tuse care îi zguduia cu totul corpul și care o storcea de orice vlagă. Din aceea zgomotoasă și dureroasă, care o lăsa fără voce și care o ținuse aproape un an în copilărie până să înceteze.

      Era limpede pentru toți că starea Lucreziei și toate potecile noroioase și inundate fuseseră combinația care întârziase drumul. Câteva zile se transformaseră într-o săptămână și jumătate. Cu opriri la hanuri în fiecare seară, cu pauze ca ea să-și recapete răsuflarea și să înlăture hârâitul din plămâni. Ghinionul se ținea scai de biata și bolnăvicioasa mireasă!

      — Îmi pare... Nespus de rău pentru starea în care vă găsiți, madama! Lecarus o privi cu milă. Ar fi trebuit să vă trec în trăsură de îndată ce s-a întunecat cerul!

      Zvâcnirea de învinovățire din inima lui se înteți atunci când Lucrezia dădu să-i răspundă, dar fu nevoită să-și îngroape gura în batistă și să tușească aproape minute în șir, cutremurându-se în șa.

      Plecase la drum cu o tânără fată îmbujorată și plină de zâmbete. Ajungea cu un chip palid și încercănat, obosit și lipsit de orice fel de veselie. Gândul la reacția Principelui în clipa în care avea să-și dea seama că-i îmbolnăvise mireasa, chiar și fără voia lui, îi agita sângele în vene.

      Când accesul violent de tuse luă sfârșit, fata se întinse după o gură de vin îndulcit din butelcuța lui. Hangița din ultimul sat în care trăseseră, unul din apropierea Sibiului, fusese suficient de binevoitoare încât să dea o fugă până la maică-sa pentru niște leacuri băbești. În final, fiersese niște vin și îl umpluse de miere și mirodenii care să-i mai astâmpere din tuse.

      Acum începuseră deja să urce pe poteci mai muntoase, având grijă la caii istoviți și la osiile căruțelor. Lucrezia se încăpățânase să meargă călare și să admire peisajul. Trecuse de la șes la dealuri, de la turme de vaci la pâlcuri de oi, iar acum reușise să zărească și câteva căprițe zburdalnice.