1. Amin

5.3K 470 149
                                    

   

  1. Amin

      Lucrezia Magdalena Cantacuzino nu fusese o binecuvântare pentru neamul în care se născuse.

      Se dorise un fiu. Spițeri și tămăduitori, preoți și măicuțe – se rugaseră cu toții pentru un moștenitor cu sânge boieresc.

      Le trebuia un băiat sănătos, viguros și puternic.

      Primiseră o fiică albă ca un puf de păpădie, plângăgioasă și slabă ca un țâr. Și, dacă ar fi fost să se ia după zicalele babelor, venise pe lume sâmbăta. Cei născuți sâmbăta puteau vedea strigoii. Alt lucru ce nu era de bun augur pentru neamul Cantacuzinilor.

      Firește, toate lucruri de neluat în seamă pentru o fată bogată și neprețuită așa cum era ea.

      — Psst! Magdo, vrei niște mămăligă? cineva o trase de mânecă.

      Lumânarea i se smuci în mână. Se dădu în spate ca să nu se ardă cu ceara fierbinte. Nici măcar nu trebuia să-ntoarcă fața ca să vadă cine o strigase. Numai sora ei Ioana îi spunea Magda în casă.

      O auzi molfăind cu poftă. Ileana ceru și ea un burduf de mămăligă din coș. Se frecă la nas din cauza frigului din biserică. Îi venea să le trântească una după ceafă!

      — Mâncăm după ce se termină! O să ne vadă mama! șuieră în barbă.

      Crezu că le potolise. Era noaptea Învierii. Veniseră la biserică să arate celorlalți boieri ce fiice model erau ele, nu să se îndoape cu mălai ca cloștele!

      — Las-o! Îi e că se îngrașă! Dacă bărbatu-său o trimite înapoi? Ileana o împunse cu degetul în șold.

      Nu o luă în seamă. Învățase să fie potolită atunci când ieșea din casă. Să fie domoală chiar și-atunci când ar fi vrut să-și rupă gâtul țipând. Celelalte patru surori ale ei erau mai libere și zvăpâiate. Ea, cea mai mare, trebuia să fie o icoană.

      Conița Lucrezia nu ridică vocea.

      Conița Lucrezia nu iese nepieptănată sau murdară.

      Conița e fată bună și cuminte!

      — Mai e până se mărită! Măriuca se trase lângă ele.

      Mezina o apucă de mână și privi în sus la ea. I se rupea inima să-i spună...

      — Nu mai e deloc! Poimâine vine după ea! Uiți? A treia zi de Paște e învoiala! Ileana își linse degetele de mălaiul lipicios. Și după pleacă de la noi! Te duci la el, în creierii munților!

      — Se duce la dracu'! Ioana o plesni peste mână. Mai taci! Parcă ești babă! O fi și uitat de ea! De unde știi tu că vine?

      Lucrezia își trase umerii în spate și își oglindi ochii în pâlpâitul lumânării. Îi mulțumi Domnului că pe lângă ele nu erau decât servitoare aproape surde. Nu le auzea nimeni pe fiicele lui Alexandru Cantacuzino certându-se ca niște țațe-n târg, poate doar sfinții din icoane.

      Mama lor stătea spre ieșire, cu ochii după Victoria, cea mai neastâmpărată dintre ele. Boierul era în fața altarului, cu urechile ciulite la popă. Ei i se răsuci stomacul de emoții.

      — E Prieru' afară, da' ieri era un frig de crăpau pietrele! Și norii ăia! Doina zice că el schimbă vremea ca să nu fie soare când umblă ziua! Înseamnă că vine, de n-o fi și ajuns deja! reluară vorbele de mai devreme.

      — Dădea de știre dacă era aici! își ascunse tremurul mâinilor.

      Respirația îi ieși dintre buze mult prea repede și o văzu lipindu-se de lemnul pictat. Mai avea puțin timp rămas acasă. Acasă, cu surorile ei nătângi, cu vremea blândă din Târgoviște și conacul părintesc. Cum să le lase în urmă tocmai acum? Și cum să nu tremure ca varga atunci când se gândea la toate?

      — O fi venit zburând! Ileana chicoti. Și stă și se uită la tine, să vadă dacă-i ești pe plac și o să prindă drag de tine! glasul prinse un strop de blândețe.

      Simți cum o cuprinde amețeala. Cum ar fi fost să vadă niște ochi hapsâni în negură? Ochi urâți, galbeni și mari, gata s-o sfâșie de vie. Ochii soțului ei hâd, păcătos și spurcat!

      — Diavol împielițat! scuipă cu ură.

      Se așternu liniștea în vecinătatea lor. Ileana, Ioana și Măriuca făcură ochii mari cât două farfurii. Mama ei o săgetă cu privirea de peste umerii altor credincioși veniți la slujbă. Numai popa continua să citească și să cânte, închinându-se și dând paginile cu degetele grase.

      Era o acreală și un aer stătut peste tot în jurul ei. Era și ger, așa cum spusese Ileana, iar asta îi dădea de gândit. În ținutul ei primăvara era mângâietoare, dulce și plină de blândețe. Nu vedeai frig năpraznic dintr-odată, nici nori hâzi care să nu aducă ploaia și să stea pur și simplu așa, pe cer. Nu era întuneric și nici răcoare în locul ăsta în care se născuse ea – Țara Românească.

      — Al naiba mălai! Ioana înghiți o gură. A copt-o maica plină de cocoloașe! se șterse cu dosul palmei la gură.

      Simți că-și înghite limba. Numai foame nu-i era ei! Uitase de gustul tuturor bucatelor, de ce însemna sărbătoarea în ținutul ei decimat de-acum de tristețe și frică. Mai presus de orice, uitase de ce trebuia să simtă fiindcă devenea soția și femeia unui bărbat. Dar soțul ei nu era un bărbat obișnuit, așa că toți aveau chipuri mohorâte, de parcă ar fi trimis-o la înmormântare.

      Poate că ar fi trebuit să-i pregătească deja și coșciugul, la ce creatură nemiloasă era cel cu care trebuia să-și împartă restul vieții.

      Vorbele, șoaptele, baladele – nu-i făcea vreuna trebuință! Știa deja mult prea bine ce hram poartă Principele! Știa că nu-i om, că nu-i nici mort, nici viu. Știa că-i strâmb, urât și schimonosit! Știa multe și nu înțelegea nimic ea, fată zevzeacă!

      În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh...

      Lumea din jurul ei căpătă din nou viață. Tresări. Făcu semnul Crucii. De mai multe ori, căci era îngrozită. Se holba bezmetică la icoane și la lemnul scorojit. Sfinții păreau să rânjească și să-și bată joc de ea. Îi spuneau, precum se preschimbau în dihănii, că al lor chip va fi ultimul zărit de ea înainte să moară.

      Amin.

      Auzi corul și își lipi umărul de perete. Îi venea să moțăie și să închidă ochii. Poate să nu se mai trezească până în zori.

      Focul îi pișcă palma și se împrăștie în jur un miros de seu ieftin. Icni și ochii aproape că-i săriră din orbite de durere.

      Mulțimea amuți.

      Un tunet se auzi bubuind afară, deși nu era furtună.

      Și flacăra lumânării se stinse...

      Și flacăra lumânării se stinse

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

     

Prințesa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum