|Prințesa Diavolului|
Lucrezia ar face orice i-ar sta în putere pentru a-și apăra poporul și a pune la adăpost Neamul Cantacuzinilor. E datoria ei în calitate de moștenitoare și și-ar încredința sufletul până și Necuratului.
Dar Iadul nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Lucrezia tuși pentru ultima dată și împături batista pe care o ascunse în mâneca rochiei.
Era acum curată, spălată și parfumată. Scăldată în lapte și flori de liliac, apoi îmbăiată în ulei de citronella ca să scape de purici și mâncărimile insuportabile. Încheietura mâinii drepte îi fusese înfășurată în pânză curată și ultimele două degete legate de o atelă micuță care să le țină nemișcate.
Toate servitoarele și doamnele desemnate să o slujească, așa adormite și obosite cum erau după drum, se chinuiseră și făcuseră tot ce le stătuse în putință ca să o facă să arate prezentabil.
Îi lăsaseră părul blond să-i curgă pe spate și umeri, susținând sus și tare că nu părea astfel mai mare decât o copiliță. O gătiseră cu o rochie de un verde-smaragdin care îi dezgolea gâtul și umerii dalbi, apoi o parfumaseră și o scăldaseră în fel și fel de esențe amețitoare.
Găsise un mic răgaz să dicteze Mariei o misivă pentru părinții și surorile ei, cum ea nu putea să scrie deloc din cauza atelelor. Norocul ei fusese că fata știa să se exprime binișor în românește. Îi înștiințase astfel pe cei de acasă că ajunsese cu bine, că era perfect sănătoasă și călătoria decursese fără peripeții. Își lăudă soțul și le spuse că se purta admirabil cu ea. Toate acestea erau minciuni și invenții, dar Lucrezia voia să-i asigure că nu-și făceau griji din cauza ei.
Acum, cu mâini tremurânde și pași minusculi, mergea în urma lui Lecarus pe holurile și coridoarele necunoscute ei. Torțele aruncau umbre pe tapiserii și opere de artă așezate din colț în colț. Ochii parcă i se afundaseră în cap, atât era de somnoroasă și stoarsă de vlagă.
Tot ce voia în acele clipe era patul cald și mare din dormitorul ei. Să se culce și să nu se mai trezească timp de zile în șir.
Lecarus o conduse pe niște scări, apoi pe un tunel construit în aer liber, cu arcade în loc de ferestre. Observă cu încântare că era suspendat deasupra grădinilor și unea cele două aripi ale castelului. Răcoarea nopții o ajută să se mai învioreze nițel.
Mai merseră o bună bucată de vreme în tăcere. Bietul bărbat încerca să o dezmorțească și să facă o simplă conversație, dar Lucrezia era mult prea speriată ca să-i mai vorbească.
În clipa în care un clopot bătu miezul nopții în apropiere, Lecarus îi deschise o ușă și o îndemnă să intre.
Se trezi într-un salon splendid, luminat slab de făclii și de focul blând din șemineul grandios. O masă lungă, cu un scaun la fiecare capăt, și încărcată peste măsură fu ceea ce-i luă ochii pentru prima dată. Fructe, multe pe care nu le mai văzuse vreodată, dulciuri și bomboane glasate, un purceluș de lapte, fazan umplut și platouri de pe care felurile de mâncare străluceau în aburul pe care îl împrăștiau. Simți cum îi lasă gura apă și stomacul începu să-i ghiorțăie.
