Prințesa Diavolului

20. Lasă morții să cânte

 
20. Lasă morții să cânte

      — Noi... Suntem aici ca să... Luăm măsurile trupului pentru sicriu...

      Cuvintele străpunseră aerul ca niște săgeți. Principele se întunecă la chip. Lucrezia scoase un geamăt dintre perne. Tresări în același timp și supa pe care Prințul i-o ducea la gură se vărsă din lingură și îi arse mâna.

      — Cine dracului v-a trimis pe voi aici? sări în picioare de pe marginea patului.

      Lucrezia își șterse mâncarea de pe mână și se strofocă să se ridice în coate. Își lărgi ochii și reuși să zărească doi bărbați cu beretele în mâini care tremurau ca varga.

      — Mai mulți nobili ne-au chemat, Sire. Spun că pregătirile trebuie făcute din timp. Iar să șlefuim un coșciug poate dura și câteva zile dacă...

      Pumnul pe care îl primi de la Principe îi mută falca. Se clătină și dădu să spună ceva, dar loviturile nu-i oferiră niciun răgaz. Sângele i se adună în gură și se prăbuși în genunchi. Câinii începură să latre și să-și arate colții. Lucrezia strigă îngrozită și încercă să se descurce din așternuturile făcute grămadă.

      — Încetează! O să-l omori! strigătul îi ieși ca un mârâit chinuit.

      Celălat bărbat fugi pe ușă și își lăsă partenerul chircit la podea. Lucrezia se târî din pat, dar nu reuși nicidecum să-și țină echilibrul. Un văl de negură i se așternu în fața ochilor și se prăvăli pe covor, încercând să respire ca un pește pe uscat. Dădu să se prindă de un stâlp al baldachinului, dar unghia i se rupse și castronul cu supă se făcu țăndări pe podea.

      Icni și hârâi, iar Principele fu desprins din furia nebunească într-o clipă. Se trase în spate de lângă tâmplarul cu nasul și gura însângerate. Lucrezia gâfâi și se smuci în genunchi. Cineva îi zdrobea măruntaiele și îi călca pieptul în picioare.

      — Nu pot să respir... buzele i se învinețiră. Nu pot... își zgârie gâtul cu unghiile. Te rog...

      Smulse un pahar cu apă de pe noptieră. Îi ținu capul și i-l lipi de buze. O parte din băutură i se prelinse pe bărbie și piept. Puținul pe care îl înghiți îi provocă o tuse zdravănă, dar  îi readuse aer în plămâni.

      — Cheamă medicii! se răsti la bărbatul care abia se ridicase.

      Cu chipul roșu și umflat, ținându-se de braț, încuviință și ieși pe ușă. Lucrezia își lipi spatele de marginea patului și își aținti ochii în tavan.

      — Cheamă preotul... respiră cu gura deschisă. Vreau maslul... icni printre buze.

      — Nu, Lucrezia, ascultă-mă! Mai rezistă un ceas! Doar un ceas! Eu... M-am gândit la ceva noaptea trecută. Ai putea reuși să te ții de mine dacă am merge călare? îi prinse mâinile.

      Își întoarse fața vineție spre el. Buzele i se albiseră acum, iar în jurul ochilor avea cercuri albăstrui. Știa de-acum de ce era musai pentru el ca ea să rămână în viață. Nu putea lăsa aceeași boală blestemată să-i mai smulgă pe cineva de sub nas...

      — Călare? Unde? îi strânse degetele.

      Se blestema acum că nu o făcuse mai devreme și preferase să se încreadă în salvarea medicilor. Nu avusese idee că avea să se chinuie atât.

      — E o... Tămăduitoare! minți. O să te vindece! Știu sigur asta! îi șterse apa de pe bărbie.

      Lucrezia îi zâmbi cu dinții mici și albi.