Capitolul 1
Stau de ceva timp și mă gândesc câte lucruri s-au schimbat în ultima săptămână. Acum ceva timp eram acasă, în Chicago, acum mă aflu între patru pereți, la mile depărtare. Pereți care îmi accentuează și mai mult golul pe care-l simt. Niciodată nu o să numesc clădirea asta "acasă" cu toate că nu aș fi crezut niciodata că orașul în care am copilărit o să-mi aducă atâtea amintiri rele. Acesta este motivul pentru care m-am mutat din Chicago. Nu o sa-mi fie dor de acel oras, am plecat cu bucurie pentru ca nici prieteni nu aveam.Obisnuiam sa fiu fata timida care nu reuseste sa scoata nici doua cuvinte in fata celorlalti, dar asta se va schimba. M-am mutat aici cu gandul ca poate voi uita de moartea mamei si ca imi voi face macar un prieten.
Acum sunt in masina cu tata si fratele meu in fata liceului in care imi voi petrece urmatorii doi ani.
-Haide Hanna.. cobori azi? se auzise vocea enervanta a fratelui meu.
-Iar daca tu ai tace ce bine ar fi! spun și îi arunc în zâmbet sec.
-Ok cred ca ne vedem după școală . Să ai grijă de sora ta și dacă..
- Da da, știu. Dacă se apropie cineva de ea o pățește, rostise Niall pe un ton plictisit.
- Hei sunt chiar aici! răspund revoltată.
Cobor din mașină și simt cum anxietatea mea își face prezența. Orice se luptă cu asta, știe că momentele când te afli într-o pleiadă de oameni este înfricoșător. Oboseala din ultimele zile și anxietatea asta nenorocită, nu mă ajutau deloc pentru a urca scările din fața mea și a întra în liceu.
- Dacă o să rămâi mereu stană de piatră când vine vorba despre oameni, o să rămân singurul tău prieten, chicoti și mă impinsese înainte.
Nu știu cum poate cineva să-l suporte pe Niall și cum a putut mereu să fie în centrul atenției. La fost școală toată lumea îl plăcea. Nu cred ca a avut vreun dușman vreodată. Eu una nu pot să-l suport, e cel mai enervant om de pe planetă, chiar dacă nu cunosc multă lume, tot susțin cu mâna pe inimă asta.
Pășesc cu greu în incinta liceului. Simt cum toate privirile sunt pe mine și mi se judecă orice mișcare, cu toate că este doar în capul meu. Înaintez pe holul lung și observ o plăcuță pe perete care indica către secretariat. Imediat lângă așteptând o fată să între presupun.
- Hei, scuză-mă, ai putea să.. Um..Caut biroul directorului. Bravo mai bâlbâită nu poți să fi.
- Bună! zâmbește larg, parcă fericită că alesesem să-i cer ajutorul. Este în față și prima ușă la dreapta .
- Mersi mult de tot.
I-am zâmbit și m-am îndreptat către locul indicat de ea. Sincer, dacă mă învârteam puțin aveam să-l găsesc repede. Era o ușă mare cu un indicator și mai mare ca fiind biroul directorului. Și acum, ce? De cele mai multe ori, fratele meu era cel care rezolva chestiile pentru mine. De mici aveam un pact, eu îl ajut cu temele, el cu societatea și lucrurile cotidiene ale oamenilor de rând. Trag aer în piept și apăs pe mâner cât de delicat pot. Spre surprinderea mea ușa îmi este deschisă de o fata înaltă, blondă și se pare că era surprinsă de apariția mea acolo. Simt cum îmi scanează tot corpul în timp ce trece pe lângă mine, flturându-și părul în urma sa. Pițipoanca școlii, cel mai sigur. Îmi fac curaj și intru cu pași mărunți în încăpere, iar o pereche de ochi albaștri mă întâmpină nedumeriți.
După cum îi arăta costumul și cravata, nu cred că ăsta este chiar directorul și cineva a pus semnul ăla în mod intenționat.
-Buna ziua, ma scuzați, dumneavoastră sunteti directorul? întreb cu o oarecare frică. Nu vreau să mă fac de râsul tuturor din prima zi.
-Da. Cu ce te pot ajuta? întreabă sec, arajându-si grijuliu cravata.
-Păi.... am, ma intrebam daca puteti sa-mi dati fisa cu....amm....orarul meu? Și oficial s-a dus încercarea mea de a părea bazată pe mine.
- Orarul sa ia de la secretariat.
- Oh. Mulțumesc, dau să ies dar își reglează vocea oprindu-mă.
- Clasa a 12-a?
- Da, sunt în ultimul an.
- Dacă ești pe profilul real, cel mai sigur ai oră cu mine, se ridică impunător și își apuca degajat servieta venind spre mine.
Pentru câteva secunde mă blochez. Fiind până acum după birou, nu mi-am putut crea o imagine întrutotul despre cum arata. Pentru un director era mult prea tânăr. Nu se ajungea aici doar dacă aveai experiență multă în cadrul învățământului?
- Mergem sau doriți să întârziați din prima zi?
Mă dau un pas în spate și îl las să iasă primul conducând-mă către noua mea clasă.
Nici trei secunde nu aveam de cand intrasem in clasa si toate privirile erau pe mine. Nu suportam ideea de a fi in centrul atenției și din nou în ultimele 30 de minute eram pusă în situația asta.
- Ar trebui sa te prezinți și să faci o scenă ca să îi faci să se împrietenească cu tine sau dor să-ți alegi un loc, domnișoară, îmi șoptește ca să aud doar eu.
Arunc o privire prin clasa și observ privirea fericita a fetei de mai devreme care spre norocul meu stătea singură. Aleg să-mi aplec capul și sa ma îndrept către locul liber.
- Bună din nou, eu-s Miruna! șoptește fericită și îmi întinde mâna.
- Hanna, zâmbesc scurt.
Ceva dubios mi se părea cu fata asta. Este mult prea dimineață ca un om normal să fie atât de fericit. Ori eu nu știu să mă bucur de viață. Daa, asta-i.
