Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
După o duminică plină și obositoare — singura lui zi liberă din săptămână — în care Forbidden Abyss își ținuseră ultimul concert din săptămâna respectivă, Duncan se întoarse luni la muncă pe strada cu nuci şi se bucură nespus de mult când domnul Gill îl rugă ca azi să facă o treabă ceva mai specială. William Gill avea nevoie ca cineva să îi facă o copie la xeroxul din oraș după o carte de povesti pentru copii, pe care nepoata lui de zece ani își dorea foarte mult să o citească, dar era prea scumpă pentru acesta, căci conținea ilustrații de mare valoare și coperți cartonate.
Cartea aparținea unui client al service-ului care fusese de acord să i-o împrumute domnului Gill pentru a face niște copii, însă avea să se întoarcă după ea în după-amiaza respectivă și bătrânul mecanic avea prea mult de lucru ca să se poată ocupa de așa ceva. Spre norocul lui Duncan, William îi încredință lui această sarcină și bucuros că a scăpat de înlocuit roți la mașini, tânărul porni pe bulevard spre centrul orașului.
Era un început de săptămână foarte însorit, cu cireși înfloriți pe străzile umbrite și cu nori albi, pufoși, deasupra capului lui Duncan, care părea un personaj foarte comic mergând vesel pe stradă, cu o carte rozalie de copii sub braț, însă stare de spirit complet contrastată de tatuajele lui deloc vesele, de blugii albastru închis uzați și largi și de inelul "atât de respingător din buză", cum ar spune Altaira.
Nici nu îi veni să creadă cât de tare se bucură de drumul până la xerox care i se păru mai degrabă o plimbare neașteptată; nici măcar nu îi păsă de coada absurd de lungă la care trebuia să aștepte, căci cadoul acela neprețuit îl făcuse să se simtă atât de bine încât simțea că ar fi putut aștepta și ore întregi acum.
Coada mergea foarte greu, iar oamenii se adunau în spatele lui Duncan ca furnicile. Se tot întreba de ce atâția oameni au nevoie să copieze hârtii, însă cei mai mulți aveau dosare pretențioase, buletine sau esee. Doar el se găsea acolo, în mijlocul lor, cu cartea sa de preșcolari.
Cum era într-un loc nou — Duncan nu mai avusese niciodată treabă în magazinul ăsta — de nici două minute, băiatul începu să scaneze încăperea din priviri, observând tot felul de produse scoase la vânzare ca albume de fotografii sau căni personalizate. Era un loc spațios și aerisit, vopsit în alb ca o cameră de spital, cu gresie aranjată pe podea în forme abstracte. Băiatului i se păru că pereții erau aproape la fel de albi ca părul domnului Gill.
Stând acolo plictisit la coadă și uitându-se prin jur ca și când ar fi fost la un muzeu, lui Duncan i se tăie parcă respirația când o zări pe Vivian la raionul cu rame de fotografii, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurți crem și un tricou negru larg, care îi acoperea brațele subțiri până la coate. Își mușcă buza absent, încercând să își reprime zâmbetul care îi încolțise pe buzele ispititoare și o privi câteva secunde pe Viv cum compară ramele între ele după lungime și lățime.
Apoi, cu o hotărâre asumată, își pierdu locul de la coadă pentru a se duce să îi vorbească, cu o exaltare stranie în corp și cu niște emoții deloc bine venite de timiditate și stângăcie. Trase apoi aer în piept și în ciuda lor, se ascunse după raion cu hotărâre și curaj, urmând ca Vivian să dea apoi peste el în timp ce căuta ceva, iar Duncan să se afle exact în calea ei "total întâmplător".
— Hei! îi zâmbi el relaxat, încercând totuși să se prefacă surprins.
— Duncan! exclamă ea, fiind însă cea cu adevărat uimită de întâlnirea bruscă.
Vivian îi privi chipul cu ochi căprui și maxilar ascuțit, apoi ochii îi căzură pe cartea din mâinile lui:
— Ai gusturi foarte rafinate în materie de literatură, îl tachină ea cu nonșalanță, trecând pe lângă el mai departe.
Duncan făcu stânga împrejur zâmbind amuzat și intrigat, apoi se poziționă în dreapta ei, mergând în același ritm cu aceasta, care traversa acum magazinul fără să mai fie atentă la produse.
— Aşa crezi? intră el în jocul fetei. Poate ar trebui să îmi recomanzi tu ceva. Sau chiar ai putea să-mi citești.
Vivian își mușcă buza de jos cu putere, fără să mai știe cum să rămână serioasă și fiind oarecum ușurată că Duncan e cu vreo doi pași mai în spate și nu îi vede roșeața din obraji.
— Oh, tu nu știi să citești? îi răspunse ea apoi, ajungând într-o fundătură a magazinului, stând în fața unui raft cu plante decorative artificiale.
Duncan ajunse o secundă mai târziu și rămase puțin în spatele ei, diferența mică de înălțime dintre cei doi dându-i posibilitatea să fie aproape de urechea sa:
— Aş putea uita foarte ușor, dacă asta ar însemna ca tu să mă înveți din nou. Și ți-aş întoarce serviciul, învățându-te în schimb...alte chestii.
Viv se întoarse rușinată şi enervată cu fața spre el, simțind cum palmele îi transpiră pe marginea subțire a ramei.
— Doamne, ce nerușinat ești! îl acuză ea precipitată, însă Duncan își afişă apoi expresia plină de inocență și îi zâmbi viclean.
— Ce vrei să spui? Eu mă refeream că aș putea să te învăț să cânți la chitară. Știi, sunt într-o trupă. Tu la ce te gândeai?
Viv rămase blocată, simțind cum explodează de jenă.
— Ohh, făcu Duncan, mimând surprinderea cu pricepere. La aia te gândeai...şi eu care mă lăsasem păcălit de aparența ta cuminte...
În culmea rușinii și a furiei, Vivian fu salvată de expresia mândră și amuzată a lui Duncan când prietena ei o strigă. Aruncându-i o ultimă privire mânioasă băiatului, Vivian lăsă rama undeva la întâmplare și renunță la gândul de a o mai cumpăra, ieșind împreună cu prietena ei din magazin.
